Levinas aşează la baza sa ceea ce îl depăşeşte, adică Infinitul ca celălalt. Din perspectiva filosofiei husserliene, eul ar „exista" chiar dacă lumea căreia el îi aparţine nu ar fi: ,,Conform acestei metode [reducţia], certitudinea obţinută prin experienţa senzorială în care ne este dată lumea în viaţa naturală nu rezistă
criticii; prin urmare, în acest stadiu de început, existenţa lumii nu trebuie admisă
ca valabilă. Cel care meditează nu se consideră decât pe sine însuşi ca absolut indubitabil, în calitate de ego pur al cogitaţiilor sale, care nu poate fi suprimat chiar dacă această lume n-ar exista"339.
Pentru Levinas, ideea tocmai redată poate fi comparată cu o maximă a egoismului nelimitat întrucât subiectul îşi acordă dreptul absolut de a fi cel care constituie lumea pe care într-o primă instanţă o neagă. Acest fapt este cu atât mai greu de acceptat de către gânditorul francez din moment ce eul şi lumea sunt entităţi diferite, sunt exterioare una celeilalte, iar existenţa uneia nu depinde de existenţa alteia. Totuşi, fenomenologia transcendentală nu neagă
realitatea lumii în afara subiectului340, nu reprezintă o formă de solipsism; ea pune problema valabilităţii cunoaşterii întemeiate pe înţelegerea faptului că
toate perspectivele şi orizonturile deschise pornesc din subiectul intenţional, care numai autoanalizându-se înţelege că el este la rândul său un altul pentru un eu, noi pentru alţii, că însuşi acest lucru îl înţelege orice subiect.
Certitudinea propriei existenţe este bazată pe identificarea lui acelaşi cu sine într-un prezent etern în care se reunesc toate actele conştiinţei. Ceea ce pentru Levinas înseamnă că celălalt rămâne doar o replică a eului. Însă acesta este depăşit de infinitul celuilalt pe care nu îl poate cuprinde decât falsificându-1. Eul nud nu poate determina şi fundamenta nimic începând de la sine.
Răspunsul lui Levinas la ontologia aceluiaşi este că abia cu întâlnirea chipului începe filosofia, iar la acest început ea este etică. Dacă punem lumea exterioară
între paranteze, atunci am suspendat şi posibilitatea „epifaniei" semenului. Iar refuzându-l pe celălalt prin reducţia fenomenologică am închis comunicarea cu el. Ceea ce se întrezăreşte în filosofia lui Husserl astfel înţeleasă reprezintă o lume a monadelor fără ferestre, fără căi de acces, o lume a solitudinii.
Bineînţeles, în această înţelegere nu se ţine cont de insistenţa filosofului german privitor la problema intenţionalităţii şi a intersubiectivităţii, care arată, dimpotrivă, că eul se află mereu în deschidere şi chiar nu ar putea fi astfel dacă
nu ar fi identic cu sine.
Pe de altă parte, referitor la percepţia exterioară, Husserl este preocupat de aflarea modului de apariţie a oricărui obiect în genere, din orice domeniu 339 E. Husserl, Meditaţii carteziene, p. 33.
340 Ibidem, p. 50: ,,Lumea e�perimentată în această viaţă reflexivă rămâne într-un anumit fel prezentă pentru mine în continuare şi ea este experimentată ca înainte exact împreună cu propriul său conţinut din fiecare caz. Ea se prezintă în continuare aşa cum apărea anterior, numai că eu, în calitate de filosof care reflectează, nu mai realizez, nu mai consider ca valabilă credinţa proprie experienţei lumii, în timp ce ea este încă aici şi poate fi sesizată de privirea atentă".
135
