e unic" 355• Din moment ce responsabilitatea este pusă în relaţie cu iubirea, în sensul că aceasta ar condiţiona-o, se complică datele problemei.
Astfel, dacă gânditorul francez se referă în fragmentul de mai sus pur şi simplu la iubirea pentru celălalt, atunci rezultă că suntem responsabili doar pentru cei pe care-i iubim, iar responsabilitatea este relativizată. Dacă, pe de altă
parte, în acest text Levinas are în vedere faptul de a fi demn de iubire ca fiind cel care condiţionează responsabilitatea, atunci, din nou, ea este relativizată
pentru că depinde de faptele săvârşite. În sfârşit, dacă interpretăm cuvintele sale ca referindu-se la porunca lui Hristos, a iubirii aproapelui, urmând modelul Său
- al sacrificiului pentru celălalt -, atunci responsabilitatea rămâne, de iure356, absolută. Într-un alt text Levinas foloseşte adjectivul „nelimitat" referitor la responsabilitate, dar într-un sensul temporal - al unei permanenţe în viaţa omului: ,,Astfel s-ar degaja, din teama pentru celălalt om, o responsabilitate nelimitată, cea de care nu scapi niciodată, cea care nu încetează la ultima extremitate a aproapelui" 357• Aceasta este încă un exemplu al ambiguităţii la care apelează parcă intenţionat Levinas, şi care îi permite să schimbe rapid nuanţele. Recunoaştem rădăcinile iudeo-creştine ale temei responsabilităţii la gânditorul francez, atunci când acesta afirmă că „trezirea" responsabilităţii de către chipul celuilalt (şi care pune eul în întrebare) reprezintă dovada unui surplus de semnificaţie ce ar putea fi desemnată drept „slavă". Prin întrebare ne parvine cuvântul lui Dmnnezeu care „mă interpelează şi mă solicită şi care, înaintea oricărei invitaţii la dialog, rupe forma generalităţii sub care individul care-mi seamănă îmi părea şi doar mi se arăta" 358.
Frecventa utilizare a cuvintelor cum ar fi ordin, comandament, poruncă, a stăpâni, autoritate, sclav, justiţie, dreptate, datorie, trimit în mod clar la religia iudaică a poruncilor primite direct de la divinitate şi a căror nerespectare poate aduce „mânia Domnului". În schimb, utilizarea cuvintelor :fraternitate şi iubire are rădăcini atât în rostirile profeţilor Vechiului Testament, dar, s-ar putea spune (pentru că Levinas nu o spune niciodată), şi în predicile şi parabolele lui Hristos. „Sfâşierea" lui Acelaşi de către Celălalt prin transcendenţa sa realizează
un salt de la fenomenologie la etică. Identitatea lui acelaşi devine acum posibilitatea de a se sacrifica pentru semen: ,,Este necesar să gândim într-o modalitate etică această sfâşiere a lui Acelaşi de către Celălalt. Recurenţa acestei identificări a lui Acelaşi înseamnă a îndura orice patimă până la a pătimi, adică până la a răbda ceea ce i se atribuie, fără eschivare, fără a evada înspre 355 E. Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, p. 170.
356 Deoarece, pentru a fi de facto, este necesar ca porunca iubirii aproapelui să fie îndeplinită.
357 E. Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, p. 171.
358 Ibidem, p. 137.
142
