reprezentare pentru a înşela urgenţa" 359• Din eu, subiectul înaintea semenului devine un „pentru altul", identitatea sa se conjugă la acuzativ, ieşind din repaosul împăcării cu sine. Din ontologică, identitatea ajunge astfel să fie etică.
Metoda fenomenologică iniţiată de Husserl presupune existenţa intenţionalităţii ca principala caracteristică a eului. Orice act - de gândire, imaginaţie, amintire, percepţie etc. - reprezintă un act de vizare a unui tip de obiect. În schimb, când vorbeşte despre „fenomenologie a feţei", Levinas nu are în vedere o vizare a chipului, ce l-ar îngloba în unitatea subiect-obiect.
Dimpotrivă, gânditorul francez insistă asupra faptului că acesta nu intră în corelaţia intenţională, în discurs, tematizare, obiectivizare, decât dacă este pervertit, falsificat, redus la statutul de imagine, portret, formă. Chipul semenului reprezintă transcendenţa360, cel cu totul altul; fiind înaintea eului, în afara sa, el nu poate fi reprezentabil şi nici esenţializat.
Ca urmă a infinitului şi preaplin, chipul bulversează confortul lui
„Acelaşi", fiind un plus într-un minus. Nuditatea chipului ruinează corelaţia intenţională, ,,fenomenalitatea". În cele din urmă, într-adevăr, chipul „falsificat"
devine rostit, tematizare. Abia în acest context Levinas însuşi poate fi considerat fenomenolog, adică prin încercarea de a exprima şi înţelege ceea ce depăşeşte exprimabilul: momentul întâlnirii cu infinitul celuilalt. Considerăm, aşadar, că
se poate vorbi despre existenţa a două „etape", două niveluri ale raportării la celălalt - pentru că altfel s-ar contrazice în afirmaţiile sale cu privire la fenomenologia chipului. Astfel, (1) prima etapă priveşte un înainte sau dincolo de fenomenologie, adică momentul întâlnirii, înaintea oricărei vizări, cu infinitul celuilalt, a cărui urmă este chipul. (2) Pe cea de-a doua etapă o vom numi a
„interpretării" fenomenologice a chipului aproapelui. Ar fi imposibil să se spună
despre chip că este urmă a infinitului dacă nu am face distincţia dintre cele două
valenţe ale textului levinasian. Prin urmare, nu am „şti" că faţa semenului este urmă şi nu s-ar putea exprima acest lucru dacă nu am presupune un moment al Rostitului, descrierii, tematizării, opus unui moment al inefabilului.
Gânditorul francez apelează în cadrul fenomenologiei chipului la un tip de reducţie prin care doreşte să dezvăluie sinele autentic, al responsabilităţii şi neliniştii de sub crusta eului dominat de autoconservare (conatus). Apare, deci, problema „obiectivării" fenomenologiei în etică în opera filosofului francez.
Fenomenologia levinasiană caută să „descrie" chiar în domeniul fiinţei şi al limbajului ceea ce este dincolo de fiinţă şi limbaj. Cele două momente - dincolo şi, am putea spune, dincoace de fenemenologie - oferă, de asemenea, două
sensuri opuse ale conceptului de etică.
Pe de o parte, (1) Levinas se referă la etică în sensul unei raportări la
celălalt (defapt, ,, supunere" acestuia), raportare ce nu are nimic în comun cu
359 E. Levinas, Moartea şi timpul, p. 158.
360 E. Levinas, Ethique comme philosophie premiere, p. 90: «La transcendance m'a semble etre le point de depart de nos relations concretes avec Autrui, tout le reste se greffe la-dessus. Voila pourquoi le transcendant est une notion qui me semble premiere».
143
