formele cunoaşterii, adică ale sintezei şi unităţii în care alteritatea este „negată"
şi transformată în imanenţă. Acest înţeles al eticii priveşte doar momentul întâlnirii chipului - deschidere a eului către cel absolut altul. Întâlnirea cu celălalt reprezintă fundamentul inexprimabil al eticii. De fapt, etica în acest sens corespunde primei etape a unui dincolo .de fenomenologie şi discurs.
Pe de altă parte, (2) odată cu apariţia terţului, etica se lasă prinsă în
Rostit şi devine domeniu, tocmai în numele responsabilităţii pentru fiecare dintre cei aflaţi în faţa sa; şi terţul este un celălalt. ,,Reducţia" fenomenologică
la care apelează Levinas află, ,,cunoaşte" un sine al responsabilităţii, un sine caracterizat nu prin construcţie ( ca eul), ci prin continuă mişcare, prin faptul că
se „macină". În acest sens, etica (domeniu) apare în cea de a doua etapă a filosofiei levinasiene, în urma demersului fenomenologic. De aici şi ideea
titlului acestei teze de doctorat: obiectivarea sau depăşirea, trecerea
fenomenologiei în etică, după ce demersul fenomenologic găseşte nu eul
transcendental sau fiinţa ca cel mai adânc nivel al subiectivităţii, ci
responsabilitatea. Însă trebuie ţinut cont de faptul că alegerea acestui titlu nu este menită să îi dea dreptate lui Levinas (vom vedea şi în subcapitolele următoare pe ce argumente ne bazăm când susţinem această idee), ci să
surprindă intenţia sa. În plus, considerăm că nu poate fi vorba despre o fundamentare sau despre o depăşire a fenomenologiei de către etică, pentru că
orice orizont - înainte de a fi etic, axiologic, religios etc. - este fenomenologic.
Revenind la problema celor două etape, trebuie subliniat că, în momentul întâlnirii chipului, nu se poate vorbi despre fenomenologie ca demers, metodă la care se poate apela. Abia ulterior acestuia, când chipul a
„căzut" din inefabil (Rostire) în Rostit, apare demersul fenomenologic. Prin reducţia fenomenologică, aşa cum o înţelege Levinas, este descoperită o structură mai profundă a subiectivităţii decât eul conştient (al gnoseologiei şi ontologiei), iar acesta este sinele neliniştii, al responsabilităţii pentru celălalt, pornind de la infinitul care apare în chip, adică tocmai fundamentul eticii.
1.3. Un demers imposibil - etică fără fenomenologie
Levinas încearcă să-şi definească propria gândire ca metafizică,
eliberată de subordonarea în care se afla - în cadrul gândirii occidentale - în raport cu ontologia361 . Gândirea sa apelează la relaţia etică, neviolentă cu semenul, relaţie ce poate deschide spaţiul transcendenţei, punând metafizica în drepturile sale.
361 Totuşi, nu trebuie să interpretăm critica adresată de Levinas ontologiei drept o respingere totală a acesteia, ci mai degrabă pierderea statutului de filosofie primă. Prin subordonarea temei fiinţei relaţiei metafizice dintre acelaşi şi celălalt, gânditorul francez redeschide problema semnificaţiei celor două concepte. El nu refuză - pentru că ar fi absurd - ,,ontologia" lui acelaşi şi a lui altul, dar consideră că definitorie pentru fiecare dintre aceştia este relaţia metafizică, asimetrică eu-celălalt.
144
