„Epifania" chipului este singura capabilă să facă o fisură în cercul totalităţii creat de filosofia (husserliană, în mod special) conştiinţei - aceasta fiind, din perspectiva levinasiană, doar o filosofie a obiectului, chiar atunci când este vorba despre conştiinţa practică sau cea axiologică. O intenţionalitate dincolo de subiect şi obiect este ceea ce încearcă să aducă în loc gânditorul francez, adică una care să nu ocolească sau să posede alteritatea. Formula platoniciană a aşezării Binelui mai presus de fiinţă devine pentru Levinas orizontul unui întreg mod de a gândi; în însuşi miezul gândirii care absolutizează ontologia, cunoaşterea şi subiectul, există şi remediul: etica.
Această depăşire a teoreticului este numită „ex-cedenţă", adică ieşire din fiinţă
şi din categoriile care o descriu.
Abordarea originală a lui Levinas se află într-o situaţie inconfortabilă, în măsura în care, deşi respinge întâietatea raţionalităţii teoretice, va apela totuşi la ea pentru a o reduce şi a-i descrie limitele, etapă necesară pentru o
„metafizică a separaţiei", adică a recunoaşterii transcendenţei celuilalt, fără a-l micşora, integrându-l în modul eului de înţelegere, măsurându-l în funcţie de limitele sale. Astfel, însuşi teoreticul este făcut complice la înlăturarea sa din sfera relaţiei cu aproapele, însuşi generalul participă la instaurarea unei filosofii a multiplului şi alterităţii, în existenţa şi istoria sa concretă. Dar „existenţa" este o modalitate a fiinţei împotriva căreia îşi îndreaptă discursul. În plus, acel „il y a" nu corespunde ideii lui Heidegger despre existenţă362, pentru că face din ea o fiinţare indeterminată, anonimă, neutră, deci uşor de criticat atunci când este adus în discuţie semenul.
Levinas se orientează spre o gândire a diferenţei originare, nu a unităţii.
Raportul cu celălalt este autentic doar întrucât celălalt este caracterizat de solitudinea existenţei, ceea ce duce la ideea că „adevărul" relaţiei cu aproapele poate fi atins fără mediere. Este în acelaşi timp proximitate şi distanţă absolută, comunitate a „non-prezenţei", a non-fenomenalităţii. În schimb, privarea de celălalt - prin cunoaştere, asimilare, identificare - reprezintă închiderea într-o solitudine rea (limitată la identitatea cu sine) şi respingerea transcendenţei etice.
Modul de identificare a eului prin momente esenţiale ( corpul, locuinţa, proprietatea etc.) este doar o iluzie, o autoraportare, joc al aceluiaşi marcat de construcţia eului şi orbirea faţă de semen.
Întâlnirea cu absolut-altul nu este nici reprezentare şi nici limitare conceptuală, ci deschide limbajul ca vocativ (în uimire sau interogaţie), şi numai intervenţia violentă poate să cuprindă şi să modifice această formă „preoriginară" a limbajului în dimensiunea acuzativă sau atributivă a obiectului .
.
362 M. Heidegger, Fiinţă şi timp, p. 591: ,,Termenul «existenţă» nu înseamnă că omul există, e viu, e aici de faţă, în loc să nu fie, ci, aşa cum am văzut, că el este singura fiinţare a cărei modalitate de a fi se bazează pe raportarea constantă la propriile posibilităţi de a fi şi la înţelegerea lor. Celebra definiţie (oximoronică) heideggeriană
,, «esenţa» Dasein-ului rezidă în existenţa sa" nu înseamnă nimic altceva decât că
Dasein-ul se defineşte pe măsură ce este. De aceea, Dasein-ul este singura fiinţare care există, singura fiinţare care „are ca miză" în mod constant însăşi fiinţa sa".
145
