Aşadar, întâlnirea nu are o esenţă, ci este singura ieşire în afara sinelui; ea ţine de imprevizibilul refractar la categorie, depăşirea orizontului de aşteptare care predefineşte şi aduce la numitor comun alteritatea. După cum se schiţează
pretenţiile filosofiei levinasiene, putem afirma că gândirea sa este „surprindere"
a gândirii şi limbajului în momentul în care ele trădează altceva, un contrariu al lor de nemăsurat, o „tăiere a respiraţiei".
Astfel, spunând „religie" (privitor la raportul acelaşi-celălalt), Levinas vrea să facă sesizabilă intuiţiei noastre religiozitatea religiosului, dar nu ca esenţă363, ci ca ceea ce este dincolo de religie. Acest „dincolo" nu poate fi decât raportul faţă către faţă - instaurare a interogaţiei (non-teoretice) şi a neliniştii, rugăminte şi rugăciune adresată unei alte libertăţi, ,,poruncă" - unicul imperativ etic posibil, întrucât face un salt peste neutralitatea şi universalitatea legii în sens kantian, fiind respect imediat al celuilalt.
