vizibilă a persoanei. Chipul este şi cel care la rândul său priveşte, schimbă
priviri. Dar chiar şi privirea poate fi o formă de violenţă atunci când este o privire mută, de una singură, care-l măsoară şi-l analizează pe semen, nerespectându-1 astfel, tratându-l asemenea unui obiect. Dacă relaţia faţă către faţă scapă oricărei categorii, aceasta se datorează faptului că în acelaşi timp chipul este unitate originară a privirii şi a rostirii, nu doar privire. Pe de altă
parte, chipul nu semnifică altceva decât pe sine însuşi365: subiectivitate, suflet, imprevizibil. Chipul nu este simbol, ci chiar celălalt; chipul se exprimă, oferă
unui individ caracter de persoană, nu doar apariţie, figură366, siluetă.
Responsabilitatea infinită faţă de semen poate fi înţeleasă ca provenind din întâlnirea chipului său care îmi of eră chip tocmai prin acest schimb de priviri, prin solicitarea întrebării şi a expresiei.
Pentru Levinas numai cuvântul viu este expresie, pe când scrisul şi opera sunt semne şi pot înşela sau pot fi unelte ale violenţei. Jacques Derrida afirmă însă că „limita dintre violenţă şi non-violenţă nu trece, poate, aşadar, printre vorbire şi scris, ci prin interiorul fiecăruia dintre ele"367. Ba chiar mai mult, continuă el, tematica urmei (pe care Levinas o deosebeşte de efect, de pistă şi de semn) ar trebui să conducă spre o anumită reabilitare a scrisului. Mai ales în cazul operei merită menţionat că ea nu este doar un semn, ci mai ales expresie. Un alt argument împotriva opiniei levinasiene a preeminenţei discursului oral poate fie extras chiar din critica sa adresată gândirii tradiţionale: spre exemplu, dialogul socratic este de fapt expresia unei singure gândiri şi revenire la identitatea eului, întrucât adevărul este moşit, doar adus la suprafaţă.
Iar ca gânditor care elogiază ebraismul - o cultură clădită pe importanţa acordată textului scris -, Levinas surprinde încă o dată. Intenţia acestui filosof se clarifică atunci când aduce în discuţie ideea poruncii - cuvânt al lui Dumnezeu. Ceea ce vrea el să prezerve din vorbirea vie este dincolo de uman 365 Şi Jill Robbins, op. cit., p. 139, afirmă că discursul chipului este autosemnificare:
"They do not refer to something other, even to states of mind or feeling. Their autosignification is prior to language conceived as a system of signs or as knowledge that could be available to a consciousness. It is a primordial speaking that is an invitation to speak".
366 Deşi încearcă să se distanţeze de ceea ce el consideră a fi reprezentativ pentru fenomenologia husserliană (imaginea, copia, reprezentarea în conştiinţă), Levinas nu poate evita întâlnirea cu imaginea la care trimite chipul şi corporalitatea: ,,Levinas insists on excluding the image, and the image resists in the form of figuration. While he claims to suppress tm: image, Levinas frees himself only from representation. Why, then, does he continue to talk about images? To preserve the possibility of a holiness that would not "be confused with the sacred and turn into sorcery", the possibility of a formlessness that would not be tempted to re-form itself. But this possibility is never established: the image is continually rebom of the body like the head of a monster, of a monstrum" (P. Crignon, N. Simek, Z. Zalloua, ,,Figuration: Emmanuel Levinas and the Image", în Yale French Studies, No. 104, Encounters with Levinas, 2004, p. 124).
367 J. Derrida, Scriitura şi diferenţa, 1998, Bucureşti: Editura Univers, p. 149.
147
