(căruia chiar acest dincolo îi dă demnitate). Într-adevăr, în acest sens scrisul este secund; filosofia „infinitudinii", spre deosebire de cea a finitudinii, nu acordă
prioritate gândirii, ci afirmă că gândirea este deja cuvânt368.
Chipul marchează sfârşitul violenţei pentru că este nonfenomenalitate, iar din acest motiv crima reprezintă exercitarea unei puteri asupra a ceea ce scapă puterii, este o ucidere ratată: chipul se exprimă în sensibil şi tot el sfâşie sensibilul. Infinit altul nu poate fi obiect din moment ce este însăşi origine a sensului şi a lumii. Dacă el nu poate fi tematizat (aspect care trebuie analizat), atunci este imposibilă o abordare de tip fenomenologic a eticii. Însă, în condiţiile date, apare întrebarea: de ce Levinas afirmă că demersul său este fenomenologic? Doar cu scopul relevării limitelor sale şi al depăşirii prin etică?
Rămâne însă de văzut dacă şi în ce măsură este posibil acest lucru.
Infinitatea chipului este cea care, prin diferenţa faţă de finit, aduce spaţiul alegerilor etice (pacea-războiul, binele-răul, dreptatea-nedreptatea) -
imposibile în cazul existenţei doar a finitului. De aceea Levinas respinge ideea reciprocităţii în raportul Eu-Tu, ca şi înţelegerea raportului dintre om şi Dumnezeu din punctul de vedere al discursului teologic: ,,«Discursul este discurs cu Dumnezeu ... Metafizica este esenţa acestui limbaj cu Dumnezeu».
Discurs cu Dumnezeu, nu în Dumnezeu ca participare. Discurs cu Dumnezeu, nu despre Qumnezeu şi atributele sale ca teologie. Iar disimetria relaţiei mele cu celălalt, această «curbare a spaţiului intersubiectiv semnifică intenţia divină a oricărui adevăr». Ea «este, poate, însăşi prezenţa lui Dumnezeu»" 369.
Deşi dorinţa lui Levinas este aceea de a arăta că nu este adecvată
perspectiva redată prin logosul grec şi continuată de filosofia occidentală -
adică înţelegerea „sub specia fiinţei" a tot cea ce este uman -, el însuşi nu îşi poate construi propriul discurs decât recunoscând în mod indirect faptul că
există o esenţă indestructibilă a acestui logos, căruia nu i se poate sustrage niciun demers filosofie. Recunoaşterea indirectă reiese din folosirea cu sens schimbat sau negat a unor termeni cum ar fi: subiect, exterioritate, celălalt, metafizică, transcendenţă, teorie, discurs, intenţionalitate etc.