Altfel, dacă nu respectăm această condiţie absolut necesara mraportarea noastră la obiecte şi tratăm un obiect dintr-un anumit domeniu înfuncţie de legile esenţiale ale unui domeniu diferit, vom ajunge la consecinţegrave. Un exemplu poate fi abordarea omului exclusiv din perspectiva fiziciisau a chimiei, lăsând deoparte apartenenţa sa şi la alte ontologii regionale(sufletească, spirituală, etică, axiologică etc.). Putem observa că la o asemeneacritică se pretează perspectivele pe care le înfruntă Husserl: psihologismul,istoricismul, pozitivismul. Demersul fenomenologic este justificat tocmai deaceastă nevoie de clarificare, de înlăturare a confuziilor (prezente mai ales înepocile de efervescenţă culturală), nevoie exprimată de Husserl prin imperativulîntoarcerii „la lucrurile însele". Se poate afirma că ontologia materială are rolulunui criteriu de a depista abordările inadecvate, aşadar un criteriu de critică acunoaşterii.
1.5. Structura tripartită a experienţei intenţionale
În urma aplicării unei reducţii universale rămâne ca totul să vorbească
de la sine. De fapt, descoperim că nu mai rămâne nimic, în afara actuluiintenţional însuşi, a modului conştiinţei de a fi „îndreptată spre". Oriceexperienţă intenţională are următoarea structură: 1) actul în sine; 2) conţinutul
actului intenţional - în sensul caracteristicii structurale a actului care determină
direcţionarea acestuia spre o anumită stare de lucruri şi nu spre alta (Husserlmarchează diferenţa de conţinut, adăugând sintagma „ca atare": perceputul caatare, judecatul ca atare, imaginatul ca atare etc.); 3) obiectul actului intenţionalîn sensul a ceea ce este vizat în virtutea conţinutului; de exemplu, o anumită
problemă ca obiect al actului de gândire.
Trebuie făcută distincţia între obiect al actului în sensul punctului (3) şiobiect în sensul punctului (2). Cel din urmă nu se referă la starea de lucruriactuală, ci la obiect în sensul configuraţiei intenţionale a eului. Starea de lucruri(obiectul în cel de-al treilea sens) reprezintă obiect numai într-un sens secundar,derivat, inautentic, pentru că este o formă a obiectivităţii care devine temă
numai printr-o redirecţionare reflexivă, adică acel obiect nu vine decât printr-o
formă ( care este prioritară): a gândirii, perceperii, imaginaţiei, afectivităţii etc.
Distincţia dintre act, conţinut şi obiect constituie centrul teorieihusserliene a intenţionalităţii. Al doilea aspect este suficient pentru a-ldetermina pe al treilea: conţinutul unui act determină obiectele sale, astfel încâtdouă acte diferite cu acelaşi conţinut pot avea acelaşi obiect. Aplicabilitateaacestei structuri la toate experienţele intenţionale reprezintă o condiţie necesară
atât pentru posibilitatea reducţiei cât şi pentru domeniul pe care ea îl vaevidenţia. Această structură tripartită poate fi generalizată cu uşurinţă de lajudecare la orice experienţă intenţională. De exemplu, în cazul tuturor actelor dea dori poate fi realizată diJtincţia dintre dorirea în sine, ceea ce este dorit însensul conţinutului intenţional (,,doritul") şi starea de lucruri referitoare laobiectul, acţiunea dorită sau la satisfacerea dorinţei respective.
27
