Importanţa patrimoniului propriu iese în evidenţă şi atunci când analizăm unele din entităţile componente ale persoanei juridice, care pot avea o organizare proprie şi un scop propriu, dar care nu sunt şi persoane juridice tocmai pentru că patrimoniul care Ie permite să-şi desfăşoare activitatea nu Ie aparţine. Este, spre exemplu, cazul sucursalelor societăţilor comerciale.
70.2.3. Scopul propriu. Scopul propriu este elementul constitutiv al persoanei juridice care exprimă raţiunea existenţei acesteia şi constă în obiectul său de activitate.
Scopul dă sens organizării proprii şi dotării persoanei juridice cu un patrimoniu, aceste două elemente constitutive având tocmai menirea de a permite desfăşurarea activităţilor necesare pentru realizarea sa. De aceea, scopul determină şi conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, care este astfel guvernat de principiul specialităţii.
Interpretarea prevederilor art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 conduce la concluzia că pentru a fi valabil scopul trebuie să fie determinat şi în acord cu interesul obştesc, general.
Legea poate să prevadă că un anumit scop este propriu numai persoanelor juridice care fac parte dintr-o categorie determinată de persoane juridice, caz în care persoane juridice de altă natură nu pot avea un asemenea scop. Astfel, într-o speţă privind autorizarea înfiinţării unei asociaţii care-şi propunea ca scop „activităţi cultice specifice"
cererea a fost respinsă cu motivarea că asociaţiile şi fundaţiile au libertatea de a desfă
şura orice activităţi cu caracter religios, cu excepţia activităţilor de genul celor prevăzute în statutul asociaţiei în cauză, care sunt specifice numai cultelor religioase, care sunt guvernate de Decretul nr. 177 /1948. 1
71. Identificarea persoanei juridice. Elementele de identificare a persoanei juridice sunt denumirea, sediul şi naţionalitatea.
Denumirea este elementul de identificare a persoanei juridice similar numelui persoanei fizice. 2 Există notabile diferenţe de regim juridic generate de faptul că denumirii îi lipseşte semnificaţia familiară şi umană a numelui.
Spre exemplu, denumirea nu are structura dihotomică a numelui iar alegerea sa se face în mod liber de către cei care se hotărăsc să înfiinţeze o persoană juridică, cu condiţia de a nu atribui denumirea pe care deja o poartă o altă persoană juridică.
Denumirea persoanei juridice poate fi modificată în mod liber şi ea poate fi chiar cedată unui alt asemenea subiect de drept.
1 C.S.J, secţ. civ., dec. nr. 1485 din 3 mai 2000, P.R., serie nouă, nr. 1/200 I, p. 115-116.
2 În cazul societăţilor comerciale noţiunea de denumire este înlocuită cu aceea de firmă.
Astfel, potrivit art. 30 alin. (I ) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, ,,Firma este numele, sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează". Aceste persoane juridice pot beneficia şi de un alt element de identificare (facultativ) -
emblema. ,,Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen" - art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990. Pentru condiţiile de validitate ale firmei, a se vedea /. Băcanu, Firma şi emblema comercială, R.D.C. nr. 3/1998, p. 22-25.
