are asupra lui efectul unei cafele băute înainte de culcare. În
cazul Tizitei, de exemplu, mama era disponibilă fizic, dar avea
ochii închişi.
Dar şi ajutorul activ poate fi dozat. Nu trebuie să punem imediat în aplicare tot programul de liniştire. Dacă o simplă atingere
este suficientă, nu mai trebuie să-l şi mângâiem pe copil. Dacă
tonul vocii are efect liniştitor, nu mai este nevoie să-l şi atingem.
Dacă începem folosindu-ne de un singur canal senzorial, în caz
de nevoie putem creşte volumul de ajutor oferit. Faza finală a programului complet ar însemna că părintele ridică în braţe copilul
şi îl plimbă prin cameră, legănându-l şi cântându-i în acelaşi timp.
Din experienţa mea, taţii gestionează mai uşor decât mamele
procesul de învăţare de către copil a propriei tehnici de adormire.
Acest program minimalist de intervenţie li se potriveşte foarte
bine multor taţi.
În cazul copiilor puţin mai mari, se poate face uz şi de rolul
de model pe care tatăl îl poate îndeplini foarte bine. Ceea ce
tatăl poate şi face este foarte interesant şi demn de imitat, tocmai pentru că vine de la el. Tata îşi poate începe cursul de adormire cu următoarea întrebare: ,,Vrei să-ţi arăt cum fac eu când mă
culc?" Pentru copiii mici, este extrem de interesant să facă patul
împreună cu tata şi să vadă pe viu cum îi place lui să-şi aşeze
perna. Este grozav să te înveleşti cu pătura în acelaşi fel în care
se înveleşte tata! Când tata îşi descrie ritualul de culcare, este
important să menţioneze: ,,Acuma îmi închid ochii". Acest lucru
nu este deloc de la sine înţeles pentru copiii mici. Dacă copilul nu
reuşeşte imediat să adoarmă, uneori e suficientă o simplă reamintire: ,,Închidem ochii!" Pe parcursul procesului de adormire, nu-i
mai adresăm copilului întrebări, ci îi dăm doar indicaţii scurte.
Ocaziile în care tata şi copilul pot exersa adormirea se ivesc
practic de la sine în serile în care mama iese în oraş să se întâlnească cu prietenele sau merge la un curs. Când copilul începe
