metri înapoi. Din când în când, se ridica ţinându-se de un
fotoliu şi icnind din glas, după care se lăsa din nou să cadă în
genunchi. Nu a scos nici măcar un singur ţipăt!
După o jumătate de oră plină de aceste „înscenări" motrice,
Tizita a început să devină mai lentă în mişcări. Apoi s-a hotărât
singură să se întoarcă la mama ei. Nu a avut nicio problemă
să găsească uşa corectă. Odată intrată în cameră, a trântit uşa
în spatele ei (!) şi s-a întins pe saltea lângă mama. După ce s-a
cuibărit acolo, a adormit imediat, singură.
Nu am o explicaţie pentru nevoia atât de mare a Tizitei de
activităţi motrice seara, pentru că nu ştim ce a trăit înainte
în Africa.
Dar pentru rezolvarea problemei cu somnul, ,,interogarea"
Tizitei a fost cu adevărat utilă. Plecând de la genul acesta de
nevoi, strategia poate fi folosită, integrată şi adaptată şi acasă.
Cu siguranţă că există şi adulţi care fac înainte de culcare o plimbare contemplativă de seară.
În legătură cu această temă, povestea de mai sus a fost pentru mine cea mai uimitoare dintre poveştile întâlnite, deşi principiul ei de bază îmi este foarte cunoscut din experienţă. Unii
copii se plimbă mai bine de o jumătate de oră de-a lungul zăbrelelor pătuţului. Alţii se ridică de nenumărate ori şi apoi se lasă
să cadă înapoi pe saltea. Alţii calcă pătura cu picioarele, aşa cum
fac „câinii sălbatici cu iarba de stepă", până când îşi formează în
ea matca de care au nevoie. În principiu, toate aceste tehnici au
ceva dintr-un caracter meditativ. Alţi copii ciocănesc sunete într-o
cadenţă monotonă sau îşi leagănă ritmic capul.
Dacă luăm în considerare faptul că tehnicile materne de
adormire folosite de părinţi în primele luni aveau incluse în ele
aşteptarea până la adormirea completă a copilului, atunci ceea ce
se întâmplă acum este echivalent cu degradarea unui vechi sistem.
Ceea ce l-a ajutat până acum pe bebeluş începe de acum încolo să-l
