Când părinţii, şi adulţii în general, nu mai întrevăd nicio
soluţie, pot încerca să-i ceară părerea copilului. Aşa că întrebarea noastră a sunat în felul următor: ,,Copile drag, spune-ne,
te rog, care este problema ta? Şi Care ar fi soluţia ta?" În cazul
copiilor mici, care nu pot deocamdată vorbi, acest lucru
înseamnă a le oferi în mod ţintit ocazia de a arăta ce vor să
ne transmită.
„Interogările" uzuale în astfel de cazuri, efectuate atât în
pătuţ, cât şi în patul mamei, au eşuat complet. Tizita plângea
în continuare şi nu voia decât să iasă afară.
În cele din urmă, am găsit regia potrivită. Mama trebuia să
se întindă de culcare, împreună cu fetiţa, pe o saltea aşezată pe
jos. Acolo, Tizita putea să se mişte singură şi nu exista pericolul să cadă. Mama trebuia să se prefacă adormită şi nu trebuia
să intervină. Că uşile spre coridor trebuiau să rămână deschise,
de a�ta ne dăduserăm deja seama. Asistenta din schimbul de
noapte avea să o urmărească cu privirea.
În seara decisivă, mama s-a întins deci împreună cu Tizita
pe saltea. Nici nu s-a aşezat bine, că deja a zbughit-o de-a
buşilea. Întâi de toate, a dat o tură de recunoaştere prin
cameră. Ajunsă la uşa deschisă, a început să se târască prin
holul întunecat şi gol. 30 de minute întregi s-a plimbat în patru
labe încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace. Zece metri-n sus, zece
