confundă exersarea de către bebeluş a propriei tehnici de adormire cu incapacitatea lui de a adormi. Iar această confuzie stă labaza multor probleme de somn ale copiilor.
GĂSIREA PROPRIEI TEHNICI DE ADORMIRE
Fiecare dintre noi, adulţii, avem propria noastră tehnică de adormire, pe care ne-am însuşit-o la un moment dat. Perna trebuiesă stea ori dreaptă, ori într-o parte, ori rulată. Pătura trebuie orisă acopere picioarele sau, alteori, acest lucru nu are deloc voiesă se întâmple. Ne întindem fie pe dreapta, fie pe stânga, pespate sau pe burtă, cu genunchii strânşi la piept sau nu. Şi, încele din urmă: linişte! Şi, sincer, dacă am şti că deasupra noastră
stau aţintite două perechi de ochi care ne urmăresc sau dacă amsimţi, din când în când, o mână care ne mângâie sau care mângâie pătura, toate acestea ne-ar deranja în mod masiv. Aşa cevanu doar că nu ne-ar ajuta să ne relaxăm, aşa ceva n-ar face decâtsă ne trezească.
În a doua jumătate de an, exact genul acesta de reguli de jocîncepe să-şi facă simţită prezenţa. Copiii mici se pot simţi ca noi,adulţii. Şi, în mod foarte clar, aceste reguli noi intră în coliziune frontală cu ritualurile de adormire de tip matern, folosite depărinţi până în acest moment. Dacă până acum erau nevoiţi să
contribuie activ la adormirea definitivă a bebeluşului mic, acestlucru se schimbă în acest moment.
Tehnicile de adormire pe care bebeluşii le experimentează
întâi sunt foarte asemănătoare cu tehnicile pe care le-au folositcu ei mama sau părinţii. Mulţi bebeluşi care fuseseră obişnuiţisă fie purtaţi în braţe pentru a adormi se târăsc acum singuri,de-a buşilea, prin pătuţul lor. Celor cărora li se cânta un cântecelliniştitor scot nişte sunete scâncite ca într-o meditaţie.
Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE SCHWARZ-GERO
Una dintre cele mai impresionante tehnici de adormire pe care
le-am putut observa a fost cea a unui mic copil african adoptat,
care era internat în secţia noastră.
Tizita era un copil de nici un an care încă mergea de-a
buşilea. Era foarte activă, iar din cauza problemelor de
somn pe care le avea, părinţii ei adoptivi erau deja destul de
exasperaţi. În fiecare zi, le lua mai multe ore să o întindă în
pat şi încercările lor erau însoţite în mod regulat de un concert de ţipete. Pe timpul nopţii, scena se repeta de mai multe
ori. Părinţii încercaseră deja toate sfaturile primite. Nici nouă,
celor din secţie, problema nu ne era foarte clară.
