şi-au dat foarte mult silinţa încă de la început să-şi împartă înmod egal atribuţiile, primul ei copil a devenit un adevărat „copilmămos". Pentru mamă, acest lucru era prea „constrângător şiepuizant", iar pentru tată, ,,ofensator şi lezant".
Chiar şi când părinţii sunt perfect de acord, lucrurile pot luao cu totul altă întorsătură decât cea planificată. Mai ales cânde vorba despre sistemul de ataşament predefinit biologic - cuacesta nu ar trebui să ne măsurăm forţele.
În cazul de mai sus, efectele au fost alimentate direct de cătremamă. Mamele care, indiferent din ce motiv, vor să împiediceexact în primele şase luni ca bebeluşul lor să devină un „copilmămos" şi prea lipicios vor provoca, în mod paradoxal, tocmaiacest lucru.
A fi o figură principală de ataşament nu înseamnă a fi maitârziu persoana „responsabilă de toate". Figura principală deataşament oferă doar baza de siguranţă pornind de la care copilul
poate deveni autonom, cu ajutorul figurii paterne. Dacă bebeluşulnu a petrecut timpul necesar cu mama într-o relaţie diadică -
indiferent dacă a fost sau nu alăptat -, de cele mai multe ori elnu este pregătit nici pentru tată. Deocamdată, el pur şi simplu nua avut suficientă parte de „mamă".
După cum se poate obset:Va din exemplele de mai sus, nerespectarea caracterului special al primelor şase luni poate atragedupă sine unele consecinţe. Chiar şi planurile cu cel mai maregrad de acord între părinţi, indiferent dacă sunt tradiţionalesau bazate pe o relaţie de egalitate, se pot metamorfoza exact în ·
opusul lor.
