Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE SCHWARZ-GERO
Locurile din creşe şi grădiniţe sunt alocate copiilor ale căror
mame sunt active din punct de vedere profesional ( cel puţin
în Austria şi până la vârsta de trei ani) . Faptul că un copil ar
putea avea o nevoie stringentă de alternative şi de o extindere a
relaţiilor lui sociale nu este deloc luat în considerare.
Părinţii familiilor monoparentale îşi organizează din motive
pur logistice sprijinul din partea bunicilor, a familiei şi a cercului de prieteni. De fapt, experienţele sociale alternative atât de
importante iau naştere pentru copil doar în mod întâmplător. Ca
de atâtea ori, şi aici efectele „paterne" asupra copilului rămân
ascunse şi neobservate.
Dacă nu există însă nicio figură patemă în jur, dacă nu sunt
figuri de ataşament alternative sau nu există soluţii oferite de
instituţiile de educaţie, mama şi copilul sunt tot mai mult lăsaţi
să se descurce singuri. Acesta a fost şi cazul lui Jonny.
Jonny are puţin peste doi ani când ajunge la noi. A venit la
recomandarea unui institut de dezvoltare, din cauza unor întârzieri în evoluţie, a hiperactivităţii sale şi a trăsăturilor lui autiste.
La stabilirea telefonică a întâlnirii, mama a fost întrebată care
este motivul consultaţiei. Răspunsul dat de tânăra mamă adolescentă, care-şi creştea singură copilul, a fost: ,,Este un copil rău".
În timpul consultaţiei, ,,copilul cel rău" aleargă nebuneşte
prin toată secţia. Pe de o parte, este bine îmbrăcat şi se vede
că este bine hrănit, pe de altă parte, comportamentul lui este
foarte ciudat. Nu priveşte pe nimeni în ochi, nu reacţionează
când este strigat pe nume. Împinge maşinuţele încolo
şi-ncoace, le abandonează rapid şi, fără nicio legătură, aruncă
