vrut să spună şi să arate ceva anume!" Încerc să înţeleg situaţia.
Pentru a putea avea aceeaşi perspectivă vizuală ca Jonny, mă
aşez ghemuită lângă el şi mă uit în sus la cer. ,,Jonny, ce-ai
văzut tu acolo? A trecut un avion?", îl întreb şi arăt spre cer.
Indică încă o dată ceva cu mâna şi spune din nou ceva. Iar nu
înţeleg ce spune.
Apoi, dintr-odată, îşi întoarce privirea de la cer şi şi-o
aţinteşte asupra mea. Mă examinează cu atenţie din cap
până-n picioare, aşa cum stau cu genunchii îndoiţi în faţa lui.
Se uită în ochii mei. Apoi se aşază şi el, foarte încet - exact
ca mine -, în poziţia ghemuită. Sunt profund mişcată. Acum
Jonny este cel care mă însoţeşte pe mine.
Jonny nu este nici autist, nici hiperactiv. Exact ca mama
lui, Jonny a fost lăsat singur şi trebuia să se bazeze doar pe el
însuşi. Cât timp a fost bebeluş, Jonny a fost un copil „cuminte",
povesteşte mama. Deşi ea însăşi este încă pe jumătate un copil, a
reuşit în mod surprinzător să-l îngrijească bine, absolut singură.
În perioada diadei, lucrurile fuseseră încă sub control. Bebeluşul
era teafăr şi nevătămat.
Dar acum pentru ea era dezamăgitor şi de neînţeles faptul că,
în ciuda eforturilor ei, el a pus capăt acestei idile. Jonny începuse
să-i îngreuneze toate sarcinile. Nu mai voia să se lase îmbrăcat,
îmbăiat sau schimbat. Nu îi dădea ascultare, nu răspundea când
era chemat pe nume. Agresivitatea pe care Jonny o trezea astfel
în mamă era foarte mare.
Nu mai exista nicio altă persoană în viaţa lor care să fi putut
acorda atenţie acţiunilor lui Jonny sau care să fi încercat să le
pună cap la .cap. Când acţiunilor unui copil nu le este atribuit
