niciun sens, atunci nici copilul nu le va putea conferi vreunul.
Lucrurile stagnează. În cazul lui Jonny, nu era nimeni, mai multsau mai puţin apropiat, care l-ar fi putut ajuta: nu avea nici bunici,nici tată, nici tată-surogat. Un „tată bun" l-ar fi putut salva - şi pemamă, împreună cu el.
Mentalitatea societăţii că un copil mic are nevoie exclusiv demama lui este o eroare des întâlnită. Ea îi conduce pe unii taţi ( caîn cazul lui Jonny) la presupunerea că micuţii lor nu au oricumnevoie de ei. Tot ea constituie explicaţia pentru situaţia de a avealocuri la creşă doar pentru copiii ale căror mame sunt ocupateprofesional sau care stă la baza convingerii tinerelor mame că elesunt singurele responsabile de copilul lor.
Ceea ce în prima jumătate de an poate fi adevărat se poatetransforma apoi, tot mai mult, într-o capcană. Şi Jonny a picat înea împreună cu mama lui. În credinţa că face un lucru bun pentru Jonny, mama nu s-a ascultat pe sine. Sentimentul ei de „permanentă enervare", dorinţele ei de pauză sau de degrevare nu sepotriveau cu imaginea ei de „mamă bună".
De fapt, lucrurile stau exact pe dos. Ceea ce îi face bine mameiîi face bine şi copilului. Dacă mama simte nevoia unei varietăţimai mari sau îşi doreşte mai mult timp pentru ea însăşi, esteaproape sigur că şi copilul de vârstă mică simte tot la fel. Şi el arenevoie de „varietate", adică de experienţe sociale alternative şi deun contact regulat cu celelalte persoane (preferate).
Dacă astfel de situaţii nu se nasc de la sine, sarcina părinteluieste să le caute şi să le înlesnească intenţionat. Ele pot fi descoperite în grupurile de întâlnire formate din părinţi şi copii, îngrupurile de joacă şi în alte asociaţii similare. Aici se pot naşteprietenii de-o viaţă. În special părinţii familiilor monoparentale pot profita foarte bine de ele şi îşi pot oferi sprijin reciproc. Dacă copiii sunt în vizită prin rotaţie, o dată la una dintrefamilii, altă dată la cealaltă, se poate dezvolta chiar o anumită
