Sunt greu de descris emoţiile care m-au încercat în acelmoment. Ca pediatru, am avut imediat mai multe imagini înfaţa ochilor. Trebuie să fi fost deja elev, dacă amintirile lui erauatât de clare. Am simţit o tristeţe profundă. Şi apoi ceva s-aîntâmplat. O înţelegere adâncă şi bruscă. ,,Când îmi povestiţi
Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE SCHWARZ-GERO
astfel de lucruri", i-am spus după o lungă pauză, ,,vă spun sincer că nu mă miră absolut deloc că nu puteţi aştepta!"
Este unul din acele momente magice ale unor astfel dediscuţii, când, dintr-odată, se produce un dedic. Şi asta eraceea ce părea să se fi întâmplat. S-a produs un dedic şi cevas-a potrivit perfect în raster. Nu doar la mine, ci şi la tată şila mamă. Cei doi s-au privit în ochi timp îndelungat. El s-aînţeles pe sine, ea, pe el şi fiecare, pe celălalt. Nerăbdarea şicritica lui nu-i erau deloc destinate soţiei lui, ci, de fapt, propriei lui mame.
