@)
Marie avea trei luni şi era un bebeluş care plângea mult.
Nimeni nu o putea linişti. Plângea ore în şir atât ziua, cât şinoaptea. Din cauza privării de somn, părinţii ei ajunseseră lacapătul puterilor, astfel că a fost nevoie ca mama şi bebeluşulsă fie internaţi.
Tatăl venea să-i viziteze regulat. În timpul vizitelor sale,ne-a sărit în ochi faptul că o critica foarte des pe soţia lui.
Nu-mi mai amintesc toate lucrurile care îl deranjau la ea, darera oricum tipul exploziv şi, mai ales, lipsit de răbdare.
,,În mod normal, el nu este aşa!", încerca să-l apere soţialui. Deşi comportamentul lui era adesea ofensator pentru ea, îilua mai mereu apărarea. ,,Pe vremuri, era altfel." Toate acesteaîncepuseră odată cu naşterea fiicei lor şi el se schimbase foartemult de atunci. Nerăbdarea lui se făcea foarte clar resimţită
atât faţă de mine, ca medic şef de secţie, dar şi faţă de întreagasecţie. În mod repetat, el nu „putea să aştepte după mine" cândprogramam anumite întâlniri, după cum mi-a transmis prinalte persoane. Asistenta medicală îmi relata că se enerva foartetare. E adevărat că, mai ales în tura de noapte, îmi e greu să-miorganizez exact timpul. De obicei, indic o oră aproximativă
pentru întâlnire. Pe de altă parte, acest lucru nu a constituit
. niciodată o problemă în cazul altor familii.
în sfârşit, prima discuţie cu părinţii a putut avea loc. Amfost uşor rezervată. Ca de obicei, am pus întrebări şi desprepărinţii părinţilor. Când i-a venit rândul tatălui să vorbească
despre părinţii lui, întâi a rămas tăcut. ,,Mama mea. Ce aş puteaspune despre mama mea?", a răspuns el în cele din urmă, dânduşor din cap. ,,Nu a avut grijă de mine. De multe ori nu îmifăcea nici măcar de mâncare. Uneori aşteptam flămând toată
ziua să vină tata seara acasă. Îmi gătea el atunci ceva."
