Uneori este suficientă o simplă suspiciune că ceva ar fi putea fi
în neregulă cu fetusul. În cazul unei posibile dizabilităţi, părinţii
sunt întrebaţi dacă nu vor eventual să avorteze. În cazul sarcinilor multiple, apărute de exemplu după un tratament hormonal,
nu rareori doctorii sugerează chiar uciderea unuia dintre copii.
Din când în când, este pus un diagnostic greşit. De exemplu, li
se transmite părinţilor că un bebeluş ar fi murit în uterul mamei,
pentru ca mai târziu el să vină perfect sănătos pe lume.
Cine-i ascultă pe părinţi descriind istoricul medical al bebelu
şului lor, devenit poate sănătos în cele din urmă, bănuieşte prin
ce coşmaruri pot trece atât părinţii, cât şi bebeluşul.
Astfel de experienţe lasă urme atât asupra părinţilor, cât şi
asupra copilului. Părinţii devin adesea mai temători şi mai nesiguri pe sine. Au văzut că în orice moment li se poate întâmpla ce
este mai rău. Le poate scădea atât încrederea în sine, cât şi cea
în bebeluş.
Pentru taţi, în astfel de situaţii dificile, se formează o constelaţie specială. Deja în perioada sarcinii partenerei, ei sunt cei care
au stat adesea în prima linie a frontului. Ei au fost cei care trebuiau să-şi păstreze nervii tari. Ei au fost cei care trebuiau să ia
decizii logice şi raţionale. La naştere, s-au temut de multe ori atât
pentru copil, cât şi pentru parteneră. Multe dintre grijile care îi
măcinau nu le-au putut discuta cu partenera tocmai pentru că
doreau s-o menajeze şi s-o protejeze.
Când părinţii ajung în cele din urmă acasă cu copilul - care
a atins în sfârşit greutatea necesară pentru a putea fi externat -,
pe lângă întreaga îngrijire a bebeluşului, experienţa trăită se cere
şi ea prelucrată, digerată şi pusă într-o ordine. După o asemenea
perioadă de excepţie, taţii nu trebuie să se aştepte la normalitate
sau la un comportament obişnuit nici din partea lor înşişi, nici
