Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE SCHWARZ-GERO
Cert este că şi cei mai mici copii, care nu pot vorbi, înţelegdiferenţa dintre o formă imperativă şi una interogativă. Cumanume fac acest lucru nu-mi este foarte clar. Mi-am bătut multcapul cu această chestiune şi m-am întrebat: cum se explică
ea oare? Foarte probabil, explicaţia constă în folosirea unortonalităţile diferite. Forma imperativă modulează mai puţinvocea. O propoziţie scurtă de forma ,Yino aici!" sună cu totulaltfel decât întrebarea ,Yii încoace?". În cazul formei imperative,înălţimea tonului rămâne destul d� egală. În schimb, în cazul formei interogative, tonul merge de jos în sus. Bineînţeles că acestlucru nu este la fel în toate limbile. Cu toate acestea, sunt destulde convinsă că toţi copiii mici, din toate culturile şi toate limbile,recunosc diferenţa în limba lor.
Dar de ce este atât de important acest lucru pentru copiiimici?
Privind mai îndeaproape, putem observa că cele două forme -
interogativă şi imperativă - împart lumea în două. Prima dintreele, forma interogativă, îi permite copilului să ia parte la decizie. Forma imperativă, nu. Semnificaţiile lor sunt următoarele:
„Acesta este teritoriul tău" şi „Acesta nu este teritoriul tău". Elereprezintă nişte coordonate fundamentale clare, pe care copilulle poate înţelege. Dacă ţinem cont de faptul că a învăţa „să-şi iapropriile decizii" este chiar o sarcină principală de dezvoltare laaceastă vârstă, atunci înţelegem de ce aceste lucruri sunt pentrucopil un indiciu foarte important.
Începând cu a şaptea lună de viaţă, această temă devine totmai însemnată. Este foarte probabil că un anumit rol în această
privinţă îl joacă şi observaţiile făcute de copil asupra felului încare părinţii se comportă între ei. Când tata este întrebat de cătremamă: ,,Eşti gata?", ,,Mai vrei?", ,Yii şi tu cu noi?" - din perspectiva copilului, acest mod de a fi întrebat poate fi unul dintre secretele autonomiei tatălui.
