ce? Pur şi simplu mi-a dat mâna şi a mers normal cu mine.
Înţelegeţi? A mers! În picioare. Nu în genunchi!"
Acum era rândul meu să fiu impresionată! Am avut o oarecare
bănuială că „mersul în genunchi" al lui Leah ar putea avea legătură
cu asta. Dar nici chiar eu nu m-am aşteptat la un succes atât de rapid!
Recomandarea de a-i cere copilului mic părerea în legătură cu
deciziile care-l privesc face parte între timp din programul nostru standard. În viata de zi cu zi a sectiei, acest lucru se întâm-
'
,
piă de obicei în felul următor: dacă Tommy nu vrea sub nicio
formă să părăsească camera de consultaţie când i se spune ,,Vino,
Tommy, plecăm acum!", mă aud imediat zicând: ,,Poate că vine
dacă-l întrebaţi?". Şi, într-adevăr, la un ,,Vii cu mine?", Tommy
este dintr-odată de acord să meargă. Lisa nu mai vrea să se joace
când aude: ,,Ia mingea!". Dar dacă este întrebată: ,,lei din nou
mingea?", vrea imediat.
Dacă încercăm să transpunem acest fenomen în lumea noastră adultă, el devine foarte uşor de înţeles. Şi noi vrem să fim
întrebaţi în privinţa a tot ceea ce ne aparţine sau ne priveşte.
Să presupunem că vecinul nostru împrumută de la noi, dar
fără să nl întrebe, maşina de tuns iarba. Da, i-am fi dat-o oricum, dar gestul ne enervează într-o oarecare măsură, pentru că
o face fără se ne întrebe. Soţia rezervă singură, fără să ne ceară
sfatul, următorul concediu comun pe insula Capri. Da, în Capri
este într-adevăr foarte frumos! Dar ar fi putut să-l întrebe înainte
pe soţul ei! De multe ori, problema nu o reprezintă conţinutul
unei decizii, ci forma în care decizia a fost luată. Nu hotărârea în
