sine ne supără, ci faptul că nu se ţine cont de noi. Devenim furioşicând nu ne sunt recunoscute drepturile de către o altă persoană.
Dacă ne uităm mai îndeaproape la această formă de a întreba,vedem că ea este de fapt o formă tipică de politeţe folosită întreadulţi. ,,Pot să vă iau pixul?", ,,Pot să vă pun altundeva paltonul?" - astfel de expresii îi arată celuilalt că îi cunoaştem drepturile şi vrem să i le respectăm. Întotdeauna va fi întrebat doar celcare este responsabil de ceva.
Dar şi adolescenţii acordă o valoare deosebită gestului de a fiîntrebaţi, pentru că sunt într-o fază de tranziţie similară celei încare se află copilul mic. Exact ca el, şi adolescenţii au nevoie deo validare clară a „drepturilor" lor. Nenumărate conflicte întrepărinţi/profesori, respectiv adolescenţi au la bază exprimări subformă de ordin şi faptul că nu sunt întrebaţi. Dacă li se solicită
ceva sub formă de comandă, tinerii aflaţi la vârsta pubertăţii potreacţiona de-a dreptul cu încăpăţânare.
Este adevărat că şi adulţii se pot înfuria din cauza unei astfelde abordări, dar, spre deosebire de adolescenţi, de cele mai multeori ei pot deosebi foarte bine conţinutul de formă.
Evident, copiii mici nu pot face acest lucru. Ei se află la o vârstă la care abia acum încep să-şi descopere noile drepturi ....:... deexemplu, acela de a decide în nume propriu. Una dintre enigmelecentrale ale acestei vârste, care trebuie descifrată, este următoarea: care este spaţiul meu?
Pentru ca principiul să funcţioneze, bineînţeles că nu i se vacere copilului părerea despre un lucru care nu se află în aria sa.
Cu ce se îmbracă tata astăzi, dacă mama se poate aşeza pe sofasau dacă bunica poate veni în vizită, acestea sunt lucruri pe care ledecid, bineînţeles, părinţii. La fel ca în cazul copiilor, şi părinţii aupropria lor sferă. Iar acest fapt este pentru copiii mici absolut logicşi plin de sens: fiecare îşi are spaţiul lui. (Cum se armonizează întreele aceste zone individuale separate este o altă poveste.)
