Interpretările nu reprezintă fapte. Ele sunt presupuneri şi
supoziţii. Când le exprimăm în scris, le adăugăm un semn de
întrebare, iar când vorbim, le exprimăm prin tonalitatea specifică formei interogative. Acest lucru ne conduce la următoarea
parte a cărţii.
„VREI SĂ PARTICIPI SI TU?" - DESPRE CUM
PUNEM ÎNTREBĂRI COPILULUI MIC
Tata stă în sala de aşteptare împreună cu fiul lui şi este
nehotărât cu privire la ceea ce ar putea să facă în acest timp.
Thomas are 13 luni şi nu se lasă înţărcat. Ca atare, în absenţa
mamei nu se întâmplă de obicei absolut nimic. ,,Aţi putea eventual să-l întrebaţi dacă vrea să se uite la o cărticică cu poze?",
îi propun eu. Fără prea multă vorbă, tata îl prinde pe Thomas
cu ambele mâini de mijloc şi-l ridică pe genunchi. "Haide să
ne uităm acum la o carte!", îi spune el. Nu, în acest moment,
Thomas nu vrea să -se uite la nicio carte! Cu faţa schimonosită şi cu .spatele curbat, se lasă să pice pe spate, scoţând un
sunet morocănos.
Nu, nu asta a fost ceea ce îi sugerasem eu tatălui să facă. l-am
propus, având un anume scop în minte, să-l întrebe pe Thomas dacă
vrea să se uite la o carte cu poze. Conţinutul propunerii mele - să
încerce cu o carte - a ajuns la tată. Dar al doilea mesaj - şi anume,
să o facă sub formă de întrebare - s-a pierdut cu totul.
Îmi este foarte cunoscut acest fenomen, în care partea a doua
este trecută cu vederea. Şi, ca să fiu sinceră, eu însămi am înţeles
importanţa formei interogative abia după mai multe întâmplări
trăite în mod repetat cu micii mei pacienţi.
