Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE SCHWARZ-GERO
sau „Bunicul îţi aduce pantofii" - toate acestea descriu acţiuni pecare copilul, părinţii sau altcineva tocmai le face. De fapt, este otranspunere de unu la unu a unei acţiuni în cuvinte. Condiţia esteca ea să poată fi observată, deopotrivă, şi de copil.
Pentru adulţi, acest mod de a vorbi nu face parte din repertoriul obişnuit de comunicare. Ba chiar dimpotrivă! Dacă observăm că un adult vede o anumită acţiune în desfăşurare, ar fi deprisos să-i vorbim despre ea. În cel mai bun caz, strigăm dincamera alăturată: ,,Tocmai mă îmbrac!", când ştim că celălalt nupoate să vadă ce se întâmplă. Pentru copiii mici însă sunt valabilealte reguli.
Faptul că acest mod de a vorbi este unul neobişnuit pentruadulţi explică motivul pentru care, deşi este o metodă foarte utilă
în cazul copiilor mici, ea este atât de rar utilizată. În schimb, educatorii din grădiniţe şi învăţătorii o folosesc adesea în mod exemplar.
Uneori nici măcar nu este vorba doar despre vocabular saudespre transpunerea în cuvinte. Vorbirea care însoţeşte o acţiuneîi arată copilului pentru prima dată semnificaţia unui lucru.
Îmi place să dau ca exemplu lipsa mea de cunoştinţe în privinţafotbalului american. Cu toate că văd pe ecran că ceva se întâmplă,nu înţeleg sensul a ceea ce văd. Însă dacă lângă mine stă o persoană care comentează jocul, dintr-odată pricep mult mai multe.
Cuvintele pot fi chitul care leagă între ele diversele imagini.
De exemplu, copilul vede că turnaţi apă într-un anumit loc. Darfaptul că acest lucru se numeşte „a uda florile" şi că în mod evident are ceva de-a face cu florile, pentru el poate fi un lucru nou.
Este vorba despre simultaneitatea dintre o observaţie şi cuvântulrostit, care pentru un copil este extrem de utilă. Este ca şi cum arpune laolaltă un dicţionar cu un caiet de vocabular.
Într-un fel, este asemănător modului în care un reporter deradio transmite „live" pentru ascultători un meci de fotbal pecare îl vede. Ideea e deci să punem în cuvinte ceea ce copilul
