Când vorbim cu bebeluşii mai mari sau cu copiii mici, există,ca să spunem aşa, anumite lucruri care sunt deschizătoare de uşişi altele care le închid. Dacă un copil se poate folosi, în etapalui de dezvoltare, de forma de adresare pe care noi o utilizămcând îi vorbim, atunci el o va accepta recunoscător. De exemplu, forma în care îi cerem să facă ceva. Dacă o facem într-unmod amabil, copilul va fi bucuros să întreprindă acel lucru şi uşase deschide. Dimpotrivă, dacă forma pe care o folosim este unaobstrucţionantă - de exemplu, o comandă -, copilul se va îndepărta, eventual va deveni „neascultător". Uşa se închide.
,,Ştiu că ar trebui să vorbesc mai mult cu el/cu ea. Dar, sincer,nici nu prea ştiu ce ar trebui să-i spun! Credeţi că înţelege?" Esteuşor de dat un sfat bun de genul: ,;vorbiţi mai mult cu copilul dumneavoastră!". Dar ce să discutăm cu un copil care încă nu vorbeşte?
Mulţi părinţi încep să vorbească cu adevărat cu copiii lor abiacând aceştia folosesc ei înşişi cuvintele. Este ca şi cum părinţiiar avea întâi nevoie de o dovadă că ei într-adevăr înţeleg cevadin limbaj. Observaţia că un copil înţelege deja totul este adeseaîntâmpinată cu mult entuziasm: ,,Aşa este! El/ea înţelege absoluttot!" Şi, cu toate acestea, în prezenţa copilului, părinţii vorbescîn continuare mai mult despre el decât cu el.
Următoarea secţiune oferă câteva sugestii despre felul în careputem vorbi cu bebeluşii şi cu copiii mici, astfel încât vorbirea să
se integreze în celelalte arii de dezvoltare ale lor.
VORBIT' ! ÎN TIMP CE ACTION
,
ATI' !
Vorbirea care acompaniază acţiunea înseamnă exact acest lucru:a vorbi în timpul unei acţiuni şi a descrie în cuvinte ceea cefacem. ,,Mă aşez acum lângă tine" sau „Aha, îmi dai mingea ta"
p
@) p
