Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE SCHWARZ-GERO
exact ca mamele, de anumite limite. În această etapă, rezolvareaproblemelor după modele exclusiv materne devine insuficientă.
Şi în astfel de cazuri se pune întrebarea: Unde este „celălalt",polul opus, ,,tatăl"?
Aceeaşi întrebare este valabilă şi în cazul copiilor cu probleme.
Dacă, de exemplu, a existat o situaţie ameninţătoare, dramatică
din punct de vedere medical, ambii părinţi trec de obicei în modul
„matern". Ceea ce în primele luni poate funcţiona foarte bineşi este plin de sens se poate schimba mai târziu, când copilulse apropie de vârsta de un an. Dacă a trecut şi a doua jumătatede an în care copilul a fost doar „bebeluşit" şi nu au intervenitschimbări influenţate de perspectiva patemă, ar putea apărea noidificultăţi. Deşi părinţii se află într-un consens armonic unul cucelălalt, unii dintre aceşti copii mici pot dezvolta pe neaşteptateanumite probleme. Nu vor să mănânce, au probleme cu somnulsau prezintă semnele unei dezvoltări întârziate. Apariţia acestor greutăţi nu este totuşi una misterioasă, dat fiind faptul că uncopil aflat în etapa copilăriei mici trebuie să se „emancipeze" demamă cu ajutorul tatălui. El vrea să-şi demonteze dependenţa şisă-şi dezvolte propriile competenţe. Dacă are însă două mame,care eventual mai sunt şi de aceeaşi părere, şi niciun tată prinpreajmă care să relativizeze această părere, atunci acest pas îndezvoltare devine de două ori mai dificil pentru aceşti copii!
Există multe căi de soluţionare a situaţiei. Una dintre ele estecea folosită de părinţii familiilor monoparentale, pe care aceştiao găsesc în mod intuitiv sau din motive practice. Şi în acest cazeste valabilă deviza: ceea ce o ajută pe mamă îl ajută şi pe copil.
Mai exact, este vorba de implicarea unor persoane apropiate carepot prelua rolul de „tată". Aşa cum am aflat între timp, acest rolnu depinde neapărat de gen. Desigur, premisa este aceea de a-iînlesni copilului interacţiunile sociale. Ceea ce în familiile marise dezvoltă de la sine, pe tăcute şi într-o formă necomplicată,
®
este un lucru care în familiile mici trebuie implementat printr-omuncă sustinută în această directie. În cadrul alegerii constiente
,
,
,
a acestor persoane cu rol de „tată", părintele singur se poatelăsa condus chiar de copil. ,,E înnebunită după bunicul ei!" sau
,,Când vine sora mea în vizită, nu mai are ochi decât pentru ea!" -
sunt semne absolut tipice, după care părintele se poate ghida. Însituaţia în care există mai mulţi adulţi diferiţi cu rol de model,copiii mici se comportă întocmai ca plantele, lăsându-şi rădăcinile să crească exact acolo unde găsesc ceea ce au ei nevoie.
