J. Austin însuşi consideră această clasificare, întemeiată pe uncriteriu unic, drept provizorie, semnalând lipsa de omogenitate aanumitor clase (mai ales 4 şi 5), precum şi posibilitatea de redistribuirea mărcilor menţionate (ibid. , 1 51 ).
Obiecţia principală este aceea că soluţia lui Austin implică tratareaforţei ilocuţionare în termenii gramaticii (în măsura în care seîntemeiază pe un inventar de verbe), şi nu în aceia ai pragmaticii.
Or, forţa ilocuţionară este adesea nedeterminată sau se caracterizează prin variabilitate graduală. Ordinele, solicitările şi invitaţiile,de exemplu, sunt în esenţă asemănătoare, distincţia dintre ele fiinddată de gradul de opţiune lăsată receptorului, după cum solicitareaşi oferta făcute cuiva se deosebesc în funcţie de măsura avantajelorşi a dezavantajelor pentru emiţător sau pentru receptor.
7 .2. Cel dintâi care propune un s i s t e m explicit de criterii pentruclasificarea actelor ilocuţionare este J. Searle (1 977). Autorulidentifică 12 dimensiuni pe care se poate urmări diferenţierea actelor.
De remarcat corespondenţa dintre acestea şi condiţiile de reuşită
36 Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică
definite de Searle în lucrarea Speech Acts (vezi supra, sub 6.2.).
Cele 1 2 dimensiuni sunt
1. Ob i e c t i v u l (engl. point) sau s c o p u l actului - criteriulcorespunde condiţiei esenţiale. Obiectivul unui ordin este de a-ldetermina pe interlocutor să efectueze o anumită acţiune; cel al uneipromisiuni este de angajare a emiţătorului în vederea realizării uneianumite acţiuni etc. Obiectivul ilocuţionar nu coincide cu forţailocuţionară, ci reprezintă numai o parte a acesteia. Mai multe actepot avea acelaşi obiectiv, dar forţe ilocuţionare diferite (cf. , deexemplu, ordinele şi rugăminţile). Precizăm că, spre deosebire deAustin, Searle consideră forţa ilocuţionară drept un aspect al sensului(Sbisa, 1 995, 499).
2. Di r e c ţ i a r e a l i z ă r i i u n e i c o n c o r d a n ţ e î n t r ec u v i n t e ş i r e a l i t a t e . Prin anumite acte (aserţiuni, descrieri,explicaţii) se efectuează punerea de acord a cuvintelor cu diverseaspecte ale realităţii; în cazul altor acte (ordine, solicitări, promisiuni),constatarea unei anumite stări de fapt determină cuvintele. Searlevorbeşte despre diferenţe de orientare şi ajustare, adoptând simbolul .j,pentru direcţia dinspre GUVinte spre realitate şi î - pentru direcţiainversă. Diferenţele <;te acest fel sunt o consecinţă a obiectivuluiilocuţionar.
3. Sta r e a p s i h o I o g i c ă e x p ri m a t ă -de fapt, atitudinea faţă
de conţinutul propoziţional al enunţului. Criteriul corespunde condiţieide sinceritate. Principalele tipuri de atitudini exprimate de acteleilocuţionare sunt: convingerea (engl. belief-simbol B) -definitoriepentru aserţiuni, explicaţii etc.; intenţia (simbol I) -definitorie pentrupromisiuni, ameninţări etc.; dorinţa, voinţa (engl. want - simbol W) -
definitorie pentru ordine, solicitări etc. ; plăcerea (simbol P) -
definitorie pentru mulţumiri, felicitări etc.
4. In t e n s i t a t e a c u c a r e e s t e p r e z e n t a t o b i e c t i v u li I o c u ţ i o n a r. Cf. diferenţa dintre actele exprimate prin enunţuri ca:
Propun să-l invităm şi pe el. vs. Insist să-/ invităm şi pe el sau Jur că
el e de vină vs. Cred că el e de vină, care au acelaşi obiectivilocuţionar.
5. Sta t u t u l s a u p o z i ţ i a r e l a t i v ă a i n t e r l o c u t o r i l o r.
Ordinele presupun cu necesitate o relaţie de la superior la inferior;corespondentele lor, în cazul relaţiei inverse, sunt sugestiile,propunerile, cel mult solicitările.
