hipnotizat simpaticului meu sfârşit iminent. Ei bine, ochii mâţei instalatorului deveneau de la an la an tot mai mari; cu cât trupul era mai puţin şi mai negru, cu atât ochii se lărgeau, deşi, acum că scriu asta, îmi dau seama că mai curând se apropiau, ca şi când Phobos şi Deimos s-ar prăbuşi cu încetinitorul către Marte. La un moment dat, ochii ăia erau tot ce vedeam, ca Zahirul borgesian în dublu exemplar. Ca să fim drepţi, cred că şi eu am suflet de şoarece, şi sunt sensibil la lucrurile acestea.
Sunt convins, împotriva oricărei raţiuni, că nici mâţa asta nu a murit. Mai curând, trupul i s-a disipat în atmosferă, iar ochii s-au contopit cu psihicul meu copilăresc şi de acolo privesc în jur şi azi. Uneori, când mă plimb fără
ţintă prin oraş, obicei de altfel prostesc sau chiar nebunesc, uit de mine şi mi se deschid ochii galbeni şi enormi de mâţă, incapabili de plâns, şi cu ei văd tot ce e viu şi mişcător şi altminteri invizibil.
Au trecut mulţi ani până la următoarea pisică din viaţa mea. Eram deja om mare, chiar şi cu doi copii mici, într-o vacanţă plicticoasă la munte. Mâţa asta nu avea mai mult de o săptămână şi era aruncată la gunoi în localitatea Moeciu, după străvechiul obicei pământesc al locului. Cu siguranţă, cu mii de ani în urmă, oamenii sacrificau unor geloase zeităţi indo-europene o bucată consistentă din tot ce le era mai drag, însă, cu timpul, pe măsură ce conştiin
ţele li s-au solidificat şi au pierdut legătura directă cu zeii, şi-au dat seama că aceştia nu merită decât ce le prisoseşte, iar apoi au uitat de tot de zei, şi nici ei nu mai ştiu de ce aruncă puii de pisică sau de câine la gunoi, de ce îi îneacă, de ce îi pun într-un sac şi... dar mai bine nu vă povestesc ce mi-au auzit mie urechile că fac oamenii când se trezesc cu prea mulţi pui de animal în casă. Ştiu, literatura 200
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
trebuie să fie onestă şi liberă şi să nu ezite să prezinte aşa cum sunt şi cele mai scabroase şi oribile detalii, pentru că, dacă nu în literatură, atunci unde? Dar eu nu sunt un literat şi îmi exercit libertatea de a trece sub tăcere tot ceea ce mie însumi îmi produce o revoltă existentială
'
si
' morală
de maţe. Sau de mâţe.
Ei bine, pisicuţa asta era vie şi sănătoasă şi foarte singură şi mieuna în registru ultraînalt de răsunau Bucegii şi Piatra Craiului. Cum aveam doi copii mici martori la dramă, nu puteam să mă fac că nu văd şi nu aud. Să nu vezi şi să nu auzi e un mare talent al oamenilor, indispensabil supravieţuirii şi proliferării speciei şi a războaielor şi crimelor ei, e o lecţie care se învaţă mult mai târziu. Când copii tăi sunt mici, dacă nu îţi pasă, măcar prefă-te că îţi pasă, iată mica mea lecţie de parentinq pentru domniile voastre. Plus că pisicuţa ar fi putut fi o bine-venită diversiune în vacanţa noastră plicticoasă, aşa că am „salvat-o".
Adică am luat-o de la gunoi, am dus-o în camera noastră, am hrănit-o cu formulă de lapte de pisică pusă în siringă
şi i-am făcut masaj ca să poată face caca şi pipi, pentru că
pisicuţele foarte mici nici asta nu pot face singure. Şi, din greşeală sau neglijenţă, am prins un drag sălbatic de ea.
