f ăcut 12 ani de pian, dar
am aj uns un crit ic lit erar
risip it în p resă şi prea pu
ţin în cărţi ( Ch enzine l iterare, Humanit as, 2014) .
Am fost un pic profe so r
de f rancez ă, am t radus
(Salvado r Dalf , J ero me
Ferrari, J ean d'O rmesso n),
am f ăcut isto rie lit erară,
fo art e mult ă gaz et ărie,
scrisă şi de radio , şi nişt e
ani buni (şi răi deo pot rivă)
de administ raţie cult urală (I nst it ut ul Cult ural Ro mân, 2005-2012) . Aici
Fo to: R adu Sandovici
îmi to rc pisicile, alegând
în ghem do ar cât eva, împreună cu nişt e gânduri melanco lic grăbit e. Ca întot deauna, ce era mai f rumo s rămâne nespus.
Tania Radu
„Dragă Tanie, te informez
că Gherghina a decedat.11
Şi dacă de fapt sunt o pisică şi doar visez că sunt fată?
Pe această îndoială dramatică, pe care am reformulat-o numai ca să evit cacofonia, mi s-a deşteptat, la nouă ani, organul identitar. Şedeam pe patul mare, sprijinită de tăblia laterală (aşa era patul în copilăria mea la bloc, îi zicea „studio"), eram singură acasă, pesemne că visasem ceva neclar şi m-a cutreierat un fel de spaimă, sau mai degrabă uimire şi curiozitate în faţa acestui brusc mise en abîme. N-am uitat momentul, deci trebuie să fi fost important.
La vremea aceea aveam un motan alb, cu coadă şi căciuliţă neagră, bun şi cuminte, dar umblăreţ. După ce-şi punea bine burta la cale vreo două-trei zile, cerea să-l lăsăm afară. Nu ştiu cum ieşea din bloc, nu-mi amintesc să-l fi condus până jos, dar pe atunci nu erau interfoane, nici uşi grele cu sisteme de închidere silenţioasă. După alte două-trei zile îl găseam pe preşul de la intrare, înfometat, neapărat murdar şi plin de puricii culeşi din subsolul cărtărescian-labirintic al complexului numit Blocul Turn, de la capătul de jos al Căii Victoriei. Îl spălam în chiuvetă, cu Dero (minunea proaspăt inventată), se ţinea cu labele din faţă de ţeava prin care curgea apa şi mieuna sfâşietot, dar nu fugea, nu zgâria, nu se zbătea. Urma înfofolirea şi 189
TA N I A RADU
uscarea, după care era din nou motanul meu pufos şi bun.
Îl chema Murzik, reminiscenţă probabil de prin cărţile (sovietice) pentru copii.
Înaintea lui avusesem o pisică tigrată, fără nume, care a locuit cu noi pe Intrarea Orizontului ( din Căderea Bastiliei) şi s-a mutat cu noi, în iarna lui 1960, la Blocul Turn, unde noi ocupam minusculul apartament de două camere dintr-unul din blocurile laterale, de cinci etaje, în care încă
trăieşte mama mea. Pisica aceea a suportat diverse şi sinistre drăgălăşenii: aveam vreo şase ani şi, pentru că a strănutat, i-am dat piramidon (cei de vârsta mea ştiu ce este şi cum arăta). Altă dată, împreună cu viitorul prozator Tudor Vasiliu, mai mare ca mine cu vreo trei ani şi vecin de bloc, i-am cusut hăinuţă şi cizmuliţe din pânză albă în care am îndesat-o straşnic, spre disperarea păroasei. La bloc, dumneaei ieşea pe schelele încă prezente pe faţada neterminată şi fura mâncarea din cratiţele vecinilor (puţini aveau frigider), drept care a(u) dispărut(-o) curând.
Ei, şi a urmat un luuuung şir de pisici! La Bucureşti mai ales, dar şi la ţară, în satul de lângă Horezu al bunicilor materni. Acolo, bunicul meu înalt şi tăcut se întindea seara pe laviţa lui, ridica cerga aspră ţesută în pătrate albe şi negre, iar pisica (oricare ar fi fost) sărea pe pieptul lui şi se culcuşea sub pătură până a doua zi. Într-o vară, un motan negru s-a salvat din cuptorul vetrei în ultima clipă, ieşind în salt înalt, cu coada niţel pârlită, şi aterizând drept peste turta de mălai pe care o cocea mama mare în spuză. În alt an, tata mare mi-a trimis un mesaj minunat, pe post de P. S. la o scrisoare către ai mei. Îmi spunea ( citez din memorie: ,,Dragă Tanie, află că Gherghina a decedat".
În amintirea nefericitei Gherghina, care era, fireşte, o mâţă, fiica noastră are acum o Gherghină tărcată, care 190
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
răspunde prompt la ciudatul nume, de unde se vede că
nu ştim nimic despre neamurile noastre îmblănite. Are de-acum nouă ani, cu doi mai puţin decât nepoţii noştri gemeni.
La început, pisicile mele înşirate pe aţa anilor veneau în buzunarul tatii, care le culegea de pe drumul de la Institut (pe Budişteanu) spre casă. Mare iubitor de mâţe, pe care le smotocea într-un fel anume, lipindu-le năsucul de fruntea lui înaltă, mi-a transmis şi mie dependenţa. Cam totdeauna am avut pisică. L-am avut pe motanul Tommy, zis Tomâţă, negru lucios, splendid şi arţăgos. Am avut-o apoi pe Mura, tigrată şi cam fleaţă. S-a lipit efectiv 48 de ore de o măsuţă adusă de la o mătuşă care folosea (ah!) picături de valeriană. Măsuţa a plecat, pisica a rămas, ce era să facem? Încă exista la naşterea fiicei noastre şi ne-a chinuit ca pe hoţii de cai vrând musai să intre în camera cu bebeluşa. Nu s-a lăsat până nu i-am îngăduit s-o miroasă, să se culce un pic la picioruşele ei şi să doarmă numai şi numai în căruciorul ei.
Zeitatea tutelară a casei noastre a fost însă motanul Mowgli, un tigru deştept foc şi autoritar, care ne-a rupt inima la sfârşit. A trăit 13 ani, a însoţit adolescenţa Anei şi a fost vegheat în ultimele lui zile de Freddy, Golden Retrieverul ei, care se întindea pe parchet, cu labele peste pragul balconului unde zăcea motanul bolnav, ore şi ore, fără să-l piardă din ochi. Mowgli are, de altfel, şi carieră editorială: e pe coperta uneia din cărţile lui Dan, într-o fotografie datorată lui. .. de la Le Monde.
Acum suntem în faza cea mai veselă, adică dementă: avem TREI pisici. Rufus, motanul roşcat care s-a ţinut după mine trei zile la rând, urmărindu-mă de pe gărduţul Ambasadei Poloniei, din Aleea Alexandru; avea cam un 191
TANIA RADU
