Ş i el, la rândul lui, viseaz ă cu î ncrâncenare şi aleargă după propriile lui vise mai ceva ca pisica după luminiţa de pe perete.
Vlad Stroescu
O rană În formă de pisică
Cât am fost copil, nu am avut animale domestice. (Nu punem la socoteală gândacii: în clasa a şaptea am încercat gluma asta cu profesoara de franceză, la lecţia cu les animaux familiers, doar ca să intru într-o polemică despre calitatea de animal a gândacilor, pe care doamna o nega viguros.) Locuiam într-un apartament de bloc de două
camere, şi o pisică sau un câine ne-ar fi făcut viaţa, şi aşa grea, dar măcar simplă, mai grea şi mai puţin simplă. Dar cât mi-aş fi dorit o pisică doar pentru mine, cu care să mă
joc, care să se strecoare înainte de zori lângă mine în pat şi să mă împingă cu botul ca să vadă dacă mai sunt viu, care să se întindă în cele mai extravagante poziţii confortabile doar ca să-mi facă în ciudă pe timp de zi şi care să
mă umple de sânge şi cicatrici simpatice pe antebraţe după o partidă de joacă. Şi s-a întâmplat şi asta, peste mulţi ani, la vârsta matură, când bucuriile simple ale vie
ţii conţin un regret implicit sau se trăiesc doar în surdină, ca printr-un strat de fetru şi de griji.
În copilărie, a trebuit să mă mulţumesc cu numeroasele pisici ale vecinilor mei. Numai madam Sotir avea cinci, asupra cărora îşi revărsa rezerva uriaşă de dragoste maternă, stricându-le caracterul până la psihopatie, dacă putem spune că pisicile pot fi psihopate. Erau rele şi căsăpeau 195
VLAD STROESC U
tot ce era mic şi viu, doborând vrăbiile din zbor - deşierau obeze, se proiectau prin văzduh cu toată graţia unorobuze napoleoniene, decimând rozătoarele, din care subsolul blocului părea să aibă rezerve nesfârşite, devorândce puteau şi depunând delicat rânduri de mici cadavreintacte pe preşul doamnei Sotir, pe care o venerau ca peun suprem şef de trib, de drept divin. Foarte puţini erauoamenii pe care îi suportau, însă nu fugeau de ei, speriate,ci îşi înfigeau caninii subţiri şi lungi ca nişte ace în oricemână ar fi încercat să le mângâie, trimiţând victimele laspital, pentru că rănile, adânci şi înguste, supurau.
Pe mine însă, în mod misterios, mă tolerau, ba chiar,în lungile după-amiezi de august când stăteam pe unscaun desfundat în spatele blocului şi citeam teancuri dereviste Pif- pe care mereu le preferam prietenilor de joacă-,cea mai zdravănă dintre ele, cu numele înşelător deMişulică, îşi cocoţa toate cele o sută de kilograme felineîn braţele mele, torcând ca Trabantul lui nenea Sotir şieliberând vânturi infernale, pe care le suportam doar dedragul de a-i mângâia luxurianta blană portocalie, atât dedisperat eram.
Madam Sotir observase faptul că mâţele ei mă preferă
şi chiar îmi spusese că, atunci când va fi murit ea, ar fi fostsarcina mea să am grijă de pisici, şi multă vreme după
aceea tresăream de speranţă de fiecare dată când sunasirena unei salvări pe stradă, gândindu-mă că poate veniseziua să devin stăpânul lui Mişulică, doar că, desigur, madam Sotir trăieşte şi azi şi e bine-mersi, şi mâţele ei trăiescşi sunt la fel de rele. Ştiu că, logic, Mişulică nu mai arecum să fie viu, dar vă jur că un motan exact ca el îi ţinelocul şi că mereu a existat un Mişulică la madam Sotir, şiprobabil mereu va exista unul, tot imens, tot portocaliu şi196
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
flatulent, şi, dacă nu putem descoperi nici o diferenţă între Mişulicii de diverse generaţii, nu văd de ce i-am considera pisici diferite.
De altfel, mereu mi s-a părut evident că pisicile chiar au multe vieţi, spre deosebire de oameni, şi nu le putem A utoportretul autorului, făcut cu pix ul pe spatele unei reţete.
197
VLAD STROESCU
restrânge acest drept la multiplicitate decât antropomorfizându-le în exces, infuzându-le cu unicitate şi irepetabilitate, concepte artificiale cu care ne împachetăm sentimentul perpetuu al pierderii. Ăsta e darul nostru otrăvit, sau poate sacrificiul suprem pe care pisicile ni-l fac: ne lasă să le umanizăm şi să le existenţializăm, să le iubim şi să le jelim. Madam Sotir, înlocuind pe fiecare Mişulică de îndată ce corpul îi cedează, de bătrâneţe, de accident rutier sau de otrăvirea niciodată dovedită de către nea Popa, care îl ura pe nenea Sotir cu pasiune şi îl alinta frecvent cu apelativul „limbricule", totul din cauza unei certuri străvechi pe nu se ştie ce reclamaţie la nu se ştie ce inspector, madam Sotir, vă zic, dă dovadă de înţelepciunea unui Platon sau a unui Schopenhauer, preţuind mai degrabă idealul decât încarnările sale efemere. Iar acum, că nea Popa şi nenea Sotir se ceartă de multă vreme sub pavelele din cimitir, cred că Mişulică e singur şi necontestat împărat etern al blocului.
Dar pisicile lui madam Sotir nu erau singurele din cartier. Cel mai aproape de a avea eu însumi o pisicuţă am fost când era cât pe ce să adopt una pribeagă, pe care am botezat-o Peticel. Din păcate, a trebuit să împart stăpânirea ei cu Simona de la trei, care era cu un an mai mare decât mine şi care insista să înfăşeze pisica ca pe un prunc, ceva ce ne displăcea şi mie, şi motanului. Dar Peticel a rezistat cu stoicism întreaga săptămână cât a fost al nostru, pentru că îi dădeam lapte bătut, revenind în colţul nostru de joacă zile în şir. Săptămâna următoare însă a dispărut şi nu s-a mai întors niciodată, decât în visele mele pline de dor, unde apare din când în când şi azi şi de unde am exclus-o fără drept de apel pe Simona, asta deşi cumva îi sunt dator pentru că a fost singurul copil care mi-a luat 198
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
apărarea când am zis că ţin cu Rapiduleţul; toţi ceilalţibăieţi, dinamovişti ori stelişti, dându-mi de înţeles că Rapiduleţul era o echipă vai de capul ei şi că, pe cale de consecinţă, şi eu eram vai de capul meu. Doar Simona m-amângâiat pe umăr când am început să plâng, zicându-mi,lasă, lasă, că şi Rapiduleţul e bun. Poate că totuşi o să îidau voie Simonei să mă viziteze în vis când vine Peticel,dar fotbalul a pierdut demult orice fel de interes pentrumine. Fotbalul, masinile, instalatiile sanitare, oare ce fel
,
,
de bărbat oi fi? Din fericire, sunt deja prea bătrân ca să mă
mai frământe treburile astea, e una dintre amplele recompense ale înaintării în vârstă.
Dar mâţa din copilărie pe care mi-o aduc aminte cel maibine era neagră cu ochi galbeni. Era mâţa instalatoruluiblocului. Mâţa asta era atât de bătrână încât fusese bătrână mai toată viata. Tineretea ei zglobie e nesemnifica-
,
,
tivă ca durată de timp. Bătrână fiind şi nemaiputându-secăţăra, mâţa asta se teleporta din loc în loc, între lungiperioade de zăbavă. O vedeai zile întregi stând pe acoperişulunui garaj, apoi dispărea de acolo şi reapărea pe un pervaz,după alte lungi zile - pe o cracă, în tot felul de locuri greuaccesibile. Ochii ei aveau proprietatea acelor icoane carepar că te fixează indiferent unde te-ai afla, urmărindu-tecu privirea gravă în orice cotlon al bisericii. Noaptea, trupul negru nu i se mai vedea, dar rămâneau ochii, o Lună
dublă, sfredelindu-te până în sistemul limbic când teaşteptai mai puţin. Privirea atentă de pisică e plină deinocenţă ucigaşă, nu se compară cu ochii de peşte mort aiucigaşilor oameni, ăia sunt goliţi de orice viaţă şi expresieşi strălucire, pe când ai pisicii au o cinste, o sinceritate carete fac să zâmbeşti de fericire chiar dacă eşti pe cale să fiihăcuit - sau cel puţin eu, dacă aş fi şoricel, i-aş zâmbi199
VLAD STRO E S C U
