Si
' ea de noi.
Trebuie spus că Mavis (după un personaj din desenul animat Hotel Transylvania) a început prin a fi o pisică foarte urâtă, al cărui corp era 90% urechi, precum un liliac, şi cu o coloraţie mozaicată, ce includea toate nuanţele populare de mâl. Pe măsură ce creştea însă, urâţenia se transforma în frumuseţe, blana ei pestriţă căpătând luciri de ambră, lemn de trandafir şi sidef, ochii schimbându-şi mereu culoarea precum un lac din munţi în care se reflectă anotimpurile şi vârstele, mişcările ei topindu-se într-o graţie 201
VLAD STRO E S C U
desăvârşită. Mavis devenise o bijuterie vie, să o priveşti erasuficient să devii credincios, căci e foarte greu să intuieştică o frumuseţe atât de estetică, nepământeană, nu e artificială, nu e construită cu grijă în atelierul unui mare maestrual văzduhurilor. Şi m-am trezit iarăşi chinuit de vecheaîntrebare: oare frumuseţea e cea care ne face să iubim, sauiubirea noastră produce frumuseţe? Stendhal, veşnicul pesimist, preferă ultima variantă, spune că lucrurile şi fiinţelesunt urâte ca nişte beţe, iar noi, îndrăgostindu-ne de ele, le
„cristalizăm", le acoperim cu o pojghiţă de splendoare. Eunu cred. Cred că, atunci când suntem neîndrăgostiţi, suntem pur şi simplu orbi şi proşti, ca stare bazală.
Din păcate, pe atunci locuiam înghesuiţi într-o garsonieră. Iar Mavis nu era o pisică de apartament. Scăpa oricând avea ocazia, iar cartierul nostru nu era blând cuvietăţile; nu e nici acum. E un cartier în care nici oameniinu se aventurează afară decât la adăpostul cutiuţelor lorde oţel şi cu roţi, unde zarva jocurilor copilăreşti e doar oamintire aproape ştearsă a unui trecut incert. Când Mavisşi-a intrat pe deplin în puterea ei de fiară, a trebuit să oducem în ograda socrilor mei, în cartierul Ferentari. Şibine am făcut, pentru că acolo pisica noastră a înflorit cuadevărat. A devenit regina Ferentarilor, sau cel puţin aacelei zone destul de liniştite şi cvasi-rurale, unde copiiiîncă se mai joacă pe stradă, nu că ar fi ceva idilic în asta,nu, e doar sărăcie - trist că alternativa la sărăcie e izolarea.
Mavis a crescut până la a fi imensă, dar nu obeză precum Mişulică, ci plină de muşchi fremătători. Dacă eramîn America, aş fi zis că am adoptat din greşeală o pumă.
Pasămite, e neam de pisică de munte, obişnuită să aperegospodăria nu doar de şoricei, ci şi de marii şobolani carpatini, de lupi, urşi şi haiduci. Merge unde vrea ea şi nimeni202
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
nu i se pune în cale. A apucat să facă pui, asigurându-şi succesiunea, şi acum, când scriu aceste rânduri, puii ăia au la rândul lor copii şi nepoţi, şi o întreagă subspecie de pisici de Ferentari a împânzit cartierul, maiestuoase şi nobile şi cu care nu e de glumit, iar peste toate domneşte Mavis. Dragostea dintre noi nu a scăzut cu distanţa, de fiecare dată când venim în vizită Mavis ne copleşeşte cu mângâierile ei şi, dacă o lăsăm, ne spală temeinic de parcă
am fi propriii ei copii. Aşa mi-am dat seama, de altfel, că
nu noi am „salvat-o" pe Mavis, nu noi am înfiat-o, ci, din contră, ea ne-a înfiat pe noi şi, după legea pisicească, suntem oficial copiii ei. Ne va duce dorul cât va trăi. Deocamdată, are opt ani şi e în deplină putere.
Motanul care locuieşte azi cu noi e un motan pandemic.
A venit în viaţa noastră la finalul anului 2019. E un British Longhair, rasă obţinută prin încrucişarea pisicilor British Shorthair cu persane şi mâţe de Ankara, şi reprezintă, aşadar, o sinteză felină a Occidentului şi Orientului. Nu ne-am putut înţelege asupra numelui, aşa că îl cheamă
acum Pufi Biscotte Ghemotoc Puşkin Norwich Stroescu.
Fiecare dintre noi i-a dat un nume, iar fiica mea cea mică
a insistat să le folosim pe toate. Norwich a fost contribu
ţia mea, dacă nu era evident după preţiozitatea referinţei istorico-livreşti. Mă gândisem la Juliana din Norwich, cunoscută pentru patru lucruri remarcabile: mai întâi că
era o anahoretă vizionară în vremea ciumei negre; mai apoi că e prima scriitoare de limbă engleză de care ştim în istorie; că, în cartea ei, se regăseşte pentru prima dată
clişeul speranţei şi gândirii pozitive, deviza supremă a optimiştilor, acel „totul va fi bine" (a.ll sha.ll be well, a.nd a.ll sha.ll be well, a.nd a.ll ma.nner of thinq sha.ll be well); în fine, că
era o mare iubitoare de pisici, de care era înconjurată în 203
VLAD STRO E S C U
N orw ich, pr ofi tân d de mir osul ş i con for tul r aft ur ilor pr oaspete de bibliotecă ş i pr ivin d lumea cu simpatie, dar făr ă n aivitate.
chilia ei din zidurile bisericii din Norwich, într-atât încât o însoţesc şi azi în picturile şi icoanele care ne-o înfăţişează.
A fost o ciudată premoniţie numele ăsta, pentru că la nici trei luni de când Moş Nicolae l-a adus pe P.B.G.N. Stroescu (îi zicem „pisi" în mod obişnuit) a început starea de urgenţă şi copiii s-au apucat să lipească zicătoarea Julianei prin ferestre, pe dinăuntru, pe foi de hârtie cu sori, floricele şi curcubeie, în timp ce în spitale oamenii mureau de o boală nouă, iar în afara spitalelor se împărţeau în tabere şi se urau între ei - ce fac oamenii mari de obicei, nimic deosebit, de fapt.
Fiind medici, şi eu, şi soţia mea am mers la serviciu şi nu am cunoscut cu adevărat rigorile carantinei internaţionale. Dar copiii noştri, dintr-odată rupţi de şcoală şi de 204
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
prietenii de joacă, s-au speriat şi au pus lockdown-ul la suflet, refuzând să mai iasă din casă nici măcar pentru plimbarea permisă prin vecinătate. Ideea de a scoate pisica la plimbare le-a entuziasmat însă pe fetele mele, şi uite aşa motanul a învăţat să umble în lesă pe străzi sau prin inefabilul, cosmopolitul, ameţitorul şi minusculul parc Ioanid. Nu-i place în mod deosebit, e indiferent în cel mai bun caz, dar o face de dragul nostru. E un exemplar extrem de frumos, un motan-trofeu, şi toată lumea ni-l admiră, dar doar pe copii îi lasă să îi mângâie dubla blană de culoarea liliacului palid. E limpede că e un motan de apartament, în exterior e rezervat şi nu invită la conversaţie, iar de câteva ori s-a transformat cu totul, făcând pasul înapoi către sălbăticia arhaică, aşa cum a fost într-o zi când l-am dus să se joace în curtea bunicilor şi, simţind el mirosul altor pisici, pur şi simplu s-a lepădat de orice pretext de civilizaţie şi a devenit un tigru încolţit. În cele din urmă, s-a băgat într-un tomberon din care a refuzat să mai iasă, şi a trebuit dus înapoi acasă cu tot cu tomberon, spre stupoarea vecinului cu care ne-am întâlnit în lift. Dar astea sunt excepţii. Înăuntrul apartamentului familial, motanul ăsta heraldic de arătos e doar iubitor.
Ce m-a uimit la el de la început, şi poate şi dumneata, cititorule, ai observat acelaşi lucru la pisica cu care convieţuieşti, e capacitatea lui de a mă consola când sunt îngrijorat. Sunt un vechi insomniac, pentru mine somnul nu mai e o functie
' automată a creierului, ci un dar pretios
'
şi surprinzător, iar când stau singur cuc la orele mici ale dimineţii, gândindu-mă la vreun pacient (sunt de meserie un fel de doctor), la viitor, finanţe, impozite, perisabilitatea corpului şi minţii, la lumea pe care copiii mei o vor moşteni, la toate ocaziile ratate, la cât de mic, slab, laş şi nepriceput probabil că sunt, în fine, fiind eu vizitat de 205
VLAD STRO E S C U
toate gândurile specifice nopţii, căci nu le gândesc eu de bunăvoie, apar singure, atunci Norwich al nostru vine şi mi se bagă în suflet şi în braţe, cuibărindu-şi capul în unghiul braţului meu, adormind acolo şi îndrumându-mă
şi pe mine, din fundăturile labirintului privegherii, către somn. Nu ştiu de unde ştie Norwich că sunt îngrijorat, poate că emit un soi de feromoni atunci, şi nu ştiu de ce vine să mă liniştească, nici cum reuşeşte să o facă. Dar generozitatea lui animalică, fără pretext sau alibi, simplă
