Go to page:

Text Size:

II era aparent la fel de modestă şi de lipsită de ambiţii ca Miţa-mama-lui-Grasu, dar, în sinea ei, era o feministă militantă. După ce Grasu i-a arătat drumul spre crănţănele a reţinut că acolo se afla un izvor nesecat din care se putea împărtăşi după pofta inimii. Nu trebuia decât să se caţăre din când în când în tei şi, odată ajunsă sus, să ignore câinele. După ce o iniţiase în arta amorului, se ignora şi cu Grasu, dar fără ostentaţie; se ignorau urban, civilizat, ca doi adulţi care se iubiseră cândva, iar acum, pur şi simplu, le trecuse. De noi nici nu părea să se sinchisească, eram doar nişte accesorii mişcătoare. Ne-am trezit cu ea într-o 182

CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA

zi pe canapeaua din sufragerie, lingându-se tacticos sub coadă. Nu ne-am mai speriat, de-acum eram deja vaccinaţi. Era, oricum, o maidaneză impenitentă, iubitoare de aer liber şi de spaţii largi, aşa că nu stătea decât o zi, maximum două. Doar când i se apropia şi ei sorocul a început să zăbovească mai mult pe canapeaua noastră. Grasu o privea placid, dezinteresat. A fost, însă, un soroc nefericit, care s-a lăsat cu o sperietură zdravănă, pisoi morţi, ambulanţa veterinară şi spitalizarea mamei într-o clinică în care cinci zile de tratament au costat cât aproape tot salariul meu pe o lună. Din fericire, Miţa II s-a refăcut complet, dar după incident a început să-şi rărească vizitele, apoi, într-o bună zi, a dispărut cu totul.

Pe Grasu l-am castrat cu jalea în suflet, de teama altor pocinoage similare. Ştiam că suntem cruzi şi nedrepţi, aşa cum sunt adeseori oamenii. Şi mai ştiam că, dacă am fi fost în locul lui, noi nu ne-am fi putut ierta niciodată. În orice caz, cu el, discursul meu despre iubire şi responsabilitate fusese un eşec desăvârşit.

Aşa cum s-a dovedit, de altfel, şi cu Wendy, o zgâtie fără

caracter care s-a aciuat, într-o zi geroasă de februarie, în scara blocului. Era, fireşte, gravidă, dar de data asta am luat-o în casă în cunostintă

, de cauză, asumându-ne toate riscurile. Riscurile au fost în număr de patru: Margareta (parcată ulterior la o colegă de serviciu), Matilda, Gaston şi prinţesa Blanche, albă ca spuma laptelui şi mâncăcioasă

ca o descendentă a dinastiei Shrek. Erau atât de frumoşi, de pupăcioşi şi de veseli copiii lui Wendy, încât ţi-ar fi fost imposibil să nu-i iubeşti, chiar dacă ai fi avut inima de piatră. Se vede, însă, treaba că în viaţa mamei lor sosiseră

într-un mod neplanificat. Pe scurt, nu avea nici un chef de ei.

183

ALINA PAVELESCU

După prima noapte petrecută în familie, Wendy a descoperit că statutul de pisică-mamă nu se potrivea câtuşi de puţin cu stilul şi aspiraţiile sale. Dacă ar fi fost femelă

umană, ar fi păscut-o, cel mai probabil, o depresie postnatală. Dar Wendy era pisică, iar pisicile, cum v-am spus de la bun început, sunt mult prea pragmatice ca să îşi piardă timpul cu autocompătimirea. În logica lor, lucrurile sunt simple: din circumstanţele toxice pentru bunăstarea ta te extragi prin fugă. Spre neplăcuta noastră

surpriză - şi nedumerire -, chiar din a doua zi de lehuzie a început să caute căi de evadare. Puii erau însă mult prea Gaston

184

CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA

mici ca să supravieţuiască fără ea. Iar noi, mult prea pătrunşi de simţul datoriei ca să ne gândim în primul rând la bunăstarea „mamei denaturate" (aşa o numise bărbatu-meu, iute judecător într-ale moralităţii). Aşa că, neavând cum să hrănim nou-născuţii cu biberonul, îi hrăneam cu Wendy, dar fără cooperarea ei. Alergam după

ea prin casă, o găbjeam pe rând şi o ţineam prizonieră în cutia de carton în care îi adăpostisem pe ăia mici, obligând-o să stea acolo şi să le dea ţâţă în vreme ce noi îi făceam zbenghiuri în frunte ca să-i distragem atenţia şi îi ţineam discursuri motivaţionale. Vreo două săptămâni, aproape că n-am mai îndrăznit să deschidem geamurile ca nu cumva să evadeze ingrata.

La încălzit, giugiulit şi mai ales spălat, am căpătat un ajutor neaşteptat: pe Doris, ajunsă la noi tot într-o zi geroasă, dar cu o malformaţie congenitală ce o împiedica să

aibă pui. Cum se întâmplă şi în lumea oamenilor, avea în schimb un exces de instinct matern şi i se părea cel mai firesc lucru din lume să şi-l exercite. Toată tragedia greacă

i se citea în ochi când o smulgeam de lângă pui ca să îi facem loc zbanghiei de Wendy la alăptat. Cei patru muşchetari sugeau în restul timpului la Doris - ai fi zis că degeaba, dar gestul în sine îi ajuta şi pe ei, şi pe ea. Azi, când Gaston s-a făcut mare şi rebel, îi mai amintesc în cursul disputelor noastre că a fost barză chioară, dar Dumnezeu i-a făcut cuib şi că ar trebui să aprecieze asta.

Fără prea mult impact, că doar e fiul mamei sale.

În fine, cum-necum, a trecut prima lună de coşmar şi, într-o dimineaţă, Wendy s-a tirat şi dusă a fost. Copiii erau mari de-acum, au învăţat repede să se hrănească

singuri, iar noi ne resemnaserăm cu o nouă sporire a şeptelului. Mă resemnasem de mult şi cu ideea că viaţa 185

A L I N A PAV E L E S C U

e mereu surprinzătoare, aşa că nu m-am mirat foarte tarecând, într-o altă dimineaţă, bărbatul meu a venit de lapiaţă cu Wendy în braţe. O găsise în faţa blocului, aparent din nou lehuză şi cu o zgardă roşie legată la gât. Neîntrebam, oarecum îngrijoraţi, prin ce subsol de blocşi-o fi abandonat noul rând de pui. Gaston, Matilda şiBlanche au recunoscut-o imediat şi poate au sperat, pentru o clipă, că şi ea revenise la sentimente mai bune. Nuera cazul. Confruntată cu asaltul afectiv al propriei progenituri, a evadat la loc, după numai câteva ore. Au maitrecut vreo doi ani până când am aflat sfârşitul poveştii:fugită de la noi, se aciuase la o altă vecină, una care, sprenorocul lui Wendy, aflase dinainte că pisicile fac sex şichiar au nevoie la toaletă. Aşa că a primit-o în casă, iaracum îi creştea un alt rând de pui. Nu avusese inimă s-ocastreze. Avea însă, spre deosebire de noi, rude la ţară,unde, în cele din urmă, a dus-o şi pe Wendy, ,,ca să trăiască liberă şi să se înmulţească în legea ei". La fel ca noi,şi această vecină bănuia că - printre feline şi în societate,în general - libertatea e un bun mai de preţ decât igienasocială. Habar n-avea dacă, în cazul lui Wendy, procedasecorect. Nici noi, dar ne-am bucurat să aflăm că nu fuseserăm singurii proşti pe care îi încălţase Wendy cu responsabilităţile ei neasumate.

Acum, când scriu (sau cel puţin aşa cred eu, că scriu),abia am scăpat de Angelina şi mă străduiesc s-o convingpe Blanche - care a ajuns între timp supraponderală - că

nu e încă ora mesei. Îmi spun că textul ăsta a ieşit al naibiide plat şi de superficial şi că ar trebui să-i găsesc, măcarla sfârşit, un filon liric, o cheie filozofică, ceva. În căutareainspiraţiei, îl privesc plină de spe ranţă pe Gaston. Doarmeîn poziţia lui favorită: cu burta-n sus, contorsionat ca un186

CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA

dansator de flamenco. ,,Gastoane! Zi, mă, şi tu ceva!" îlconjur cu sfială. Ridică alene o jumătate de pleoapă, dar oînchide repede la loc. Detestă să fie deranjat fără motiveserioase. Cu o mişcare graţioasă de tirbuşon, îşi întoarcespatele atât cât să-mi ofere o privelişte reuşită la a.cel Ioc desub coadă. E felul său subtil de a-mi sugera că, în actualaordine planetară, inteligenţa umană e supraevaluată.