n-o luăm noi." Şchiopătatuli-a trecut, din fericire, destul de repede - deşi veterinarul nostru, un optimist incurabil, ne asigurase că nu-i va trece niciodată -, aşa că a rămas doar neagră. Tot bărbatul meu a botezat-o Teal'c, după
personajul de culoare din Star Trek, serialul său preferat.
A fost prima şi ultima lui experienţă de naş de pisici, la următoarele mă învăţasem minte.
Cam în acelaşi timp cu Teal'c a ajuns la noi şi Fifi, dar pe alte căi. Pe ea n-am găsit-o, ne-a fost „dăruită". Era un boţ de blană gri, pufoasă ca o păpădie, cu ochii albaştri de lapte. Cineva crezuse că e Albastru de Rusia şi o luase acasă, dar o aruncase în stradă când şi-a dat seama că s-a păcălit cu o maidaneză. Copiii de la bloc au pescuit-o de pe trotuar şi ne-au lăsat-o ofrandă în faţa uşii. Aflaseră ei că acolo locuieşte o pisicăreasă nebună, adică eu. Fifi s-a resemnat greu cu viaţa de pisică de apartament. Spirit aventuros, şi-a dorit dintotdeauna o existenţă pe măsură.
Odată, pe când abia ieşise din adolescenţă, a reuşit să dispară din sânul familiei vreo zece zile. Credeam că a fugit, că am pierdut-o definitiv. Am plâns, se înţelege, am căutat-o pe sub toate maşinile ... Apoi, într-o altă bună zi, a reapărut pe balcon ca prin farmec. Am chiuit de bucurie, 178
C E VRĂJ I A M A I FĂC UT P I S I CA M EA
am pupat-o şi am tăiat viţelul cel gras. Se întâmplase totuşi ceva ce nu înţelegeam: Fifi nu arăta deloc jigărită; era curată, bine hrănită şi doar un pic mai melancolică
decât înainte. Şi tot încerca disperată să ajungă la balconul vecinei de lângă noi. În schimb, vecina, printr-un alt fenomen curios, suferise o transformare radicală: din iubitoare de felinele noastre, pe care le pisuia de cum scoteau nasul pe geam, în prigonitoare aprigă, gata să le arunce de la etaj. Misterul l-am elucidat cu ceva greutate, dar într-un târziu l-am elucidat. Vecina o ademenise pe Fifi la ea în casă, cu gândul să şi-o facă pisică personală, însă
aflase cu această ocazie că pisicile nu sunt cu nimic mai bune decât oamenii: şi ele au nevoie să meargă la toaletă.
Unde produc nişte substanţe, lichide şi solide, nu chiar plăcut mirositoare.
Din această experienţă, şi Fifi, şi vecina au ieşit serios zguduite emoţional. De vecină mă durea-n cot, dar de Fifi simţeam că-mi pare rău, aşa că am luat-o la un moment dat la o discuţie mamă-fiică adolescentă. I-am zis: ,,Ascultă, Fifi, tu poate crezi că noi nu suntem suficient de buni pentru tine şi poate că ai şi dreptate. Aşa frumoasă
cum eşti, cu aerul ăsta de pisică de rasă, poate că păcăleşti la prima vedere, ca sclava Isaura. Dar viaţa, draga mea, viaţa adevărată începe de fapt dincolo de prima vedere. Iar în viata
' adevărată, tu nu esti
' decât o maidaneză cu fite-n
,
cap, care vânează porumbei şi produce chestii puturoase la litieră. Diferenţa dintre noi şi alţi oameni e că noi nici nu aşteptăm altceva de la tine. De fapt, nu aşteptăm nimic, te iubim aşa cum eşti. Îţi dai tu seama, Fifi, cât de norocoasă eşti? Îţi dai tu seama cât de puţine fiinţe de pe planeta asta nedreaptă au şansa de a fi iubite undeva, într-un colt ' de lume, oricât de sărac, fără să li se ceară nimic în 179
A L I N A PAV E L E S C U
schimb, fără să se aştepte ceva de la ele, doar să se lase iubite şi atât?" Fifi nu mi-a răspuns, dar s-a retras mofluză
pe calorifer şi a părut o vreme că reflectează la ce i-am spus. De-atunci n-a mai lipsit niciodată de acasă mai mult de 24 de ore.
Asta m-a făcut să bănuiesc că am ceva talent de psiholoagă de pisici şi mi-a dat curaj să abordez cealaltă problemă
cu care ne confruntam în acele zile. Era rotofeie, portocalie, afemeiată şi se numea - deloc din întâmplare - Grasu.
Dacă pe Fifi puteam să cred că o stricase prima lună de viaţă, cea petrecută pe lângă oameni necunoscuţi, cu Grasu era clar eşecul meu. El se născuse la noi, din prima pisică adunată de mine de pe stradă. O botezasem, într-o criză de imaginaţie, Miţa. Pe atunci încă nu eram pisicăreasă şi nu aflasem că pisicile care se ţin după om primăvara sau toamna nu sunt neapărat dornice de iubire, fiindcă au cunoscut-o deja, de-aia se şi află în căutarea unui loc unde să nască. Miţa s-a dovedit o pisică blândă
şi foarte civilizată, deloc stricătoare şi a cărei singură obsesie părea a fi igiena personală. Ne-am prins că era şi gravidă abia când i-a venit sorocul. Totuşi, n-am înţeles din prima de ce tot miaună şi se tot învârte prin casă, în căutarea unui cotlon mai ferit. Am crezut că se lovise şi o durea ceva, dar era deja noapte şi ne-am spus că asta e, acum ne culcăm şi mâine dimineaţă o ducem la doctor.
Trecuse binişor de miezul nopţii când ne-am trezit într-un cor ciudat de mieunături. Miţa născuse lângă patul nostru trei gâgâlici hiperactive: două portocalii şi una gri, dungată ca ea. A fost un şoc teribil, nu ne puteam imagina cum vom trăi cu atâtea pisici în casă. Mai mult, în prima clipă am crezut că aveau şi dizabilităţi, fiindcă
erau orbi cu toţii. Noroc cu bărbatul meu, care mai avusese 180
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
pisici la ţară şi care m-a asigurat că aşa se nasc toate pisicile, fără ochi, da' nu e bai, că mai târziu se rezolvă. Şi s-a rezolvat, într-adevăr. În trei săptămâni, ei alergau prin toate ungherele, iar noi căutam disperaţi nişte stăpâni iubitori. În mod neaşteptat, i-am şi găsit. A fost singura generaţie de pisici pe care am reuşit s-o plasăm convenabil, cu Miţa cu tot. Dar fără Grasu.
Pe Grasu am decis că-l păstrez în ziua în care a izbutit să fure din bucătărie o bucată de carne de vreo trei ori mai mare decât el şi s-a ascuns cu prada sub masă, mârâind preventiv la oricine s-ar fi gândit să i-o fure. Mi-am spus că motanul ăsta semăna cu mine: şi eu am suferit, în copilărie şi tinereţe, de sindromul premiantului şi, în plus, eram la fel de gurmandă. Lunile au trecut, Grasu a continuat să se rotunjească şi, de la un punct încolo, a devenit foarte interesat de sexul frumos. Nu, nu-l castrasem. Treceam printr-o fază idealistă şi încă refuzam să admit că
omul e obligat, în anumite împrejurări de viaţă, să se poarte faţă de animalele pe care le iubeşte ca un zeu crud.
Aveam să mă vindec de idealism, la modul cel mai dramatic, tocmai cu Grasu. Totuşi, să nu anticipăm ...
O iau pe rând, povestindu-vă mai întâi epoca romantică, în care tânărul Grasu s-a dovedit a fi un adevărat Casanova felin. Îşi construise o strategie proprie, sofisticată
şi înduioşător de galantă, pe care eu, una, nici n-am mai întâlnit-o la vreun alt motan. Ba încă şi masculii umani o practică tot mai rar. Poate vă întrebaţi cum îşi procura Grasu gagici, când el locuia într-un apartament de bloc, doar cu noi şi cu un cocker spaniel pe nume Saşa. Ei bine, apartamentul fiind la etajul unu, găsise o cale de a coborî şi urca aproape nestingherit, cu complicitatea unui tei bătrân, care între timp a trecut şi el la cele sfinte. Presupun 181
ALINA PAVELESCU
că a avut ceva de furcă până când şi-a învăţat şi iubitele să facă acelaşi lucru, dar per ansamblu a funcţionat.
Fiindcă în asta consta strategia lui Grasu: cobora pâş-pâş
pe trunchiul teiului, ca Luceafărul pe rază, ateriza, blond şi cuceritor, în faţa blocului, drept în pepiniera de maidaneze jigărite, îşi alegea una şi o convingea să urce cu el în casă. Dacă nefericita victimă avea destul curaj, îi făcea cunoştinţă cu bolul lui de crănţănele, o hrănea, o adăpa, o vrăjea, cu ajutorul involuntar al Saşei - altminteri o băbuţă paşnică, de urechile căreia umbla agăţat când era mic -, se dădea drept Făt-Frumos neînfricat în faţa ei, după care urma, inevitabil, ceea ce trebuia să urmeze. Şi abandonul, tristul abandon, căci Grasu era un amant nestatornic, schimba iubirile mai des decât îşi schimbă
unii masculi umani şosetele. Totul se petrecea cu o relativă repeziciune, în liniştea şi siguranţa căminului nostru burghez, în care Grasu nu avea de înfruntat nici o concurenţă. Noi ne-am prins abia când una dintre junele astfel (dez)onorate s-a dovedit la fel de deşteaptă ca el.
Am botezat-o Miţa II fiindcă, printr-o freudiană întorsătură de situatie,
, semăna leit cu mama lui Grasu. Mita
,
