CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
O familie de prieteni a venit în vizită cu cei doi copii, iar unul dintre ei s-a amorezat instantaneu de Oscar. Parlamentările şi rugăminţile au durat peste o oră, iar în cele din urmă ne-am învoit să-l cedăm pe birmanez, cu condiţia ca noii angajaţi să aibă grijă de el ca de ochii din cap.
Obiectul tranzacţiei n-a părut deranjat de schimbarea de domiciliu. După cuşca din vitrina pet-shopului, orice i se părea convenabil.
Enter and exit Bella
Bine, bine, dar rămăseserăm din nou cu doar două exemplare în apartament şi trăiam, nu se ştie cum, cu impresia că era loc de mai multe, în ciuda bugetului subţire. Am aplicat însă principiul „unde se uită şapte rabdă şi al optulea" şi am completat stocul felin din întâmplare, după o lansare de carte la Craiova. Ne-am instalat în compartimentul cam soios al unui tren aşijderea şi, la câteva minute după ce trenul a pornit din gară spre Caracal, Roşiori şi Bucureşti, Manu a simţit că o atinge ceva pe gleznă şi a dat un chiot, convinsă de prezenţa unui şobolan. Noroc că
eram singuri în compartiment. Am cercetat cauzele contactului şi am descoperit, ascunsă sub bancheta pe care ne aşezaserăm, o arătare încadrabilă la pisici doar faute de mieux, la fel cum Chihuahua trebuie arondat câinilor în lipsa unei alte soluţii mai bune. Era un animal jigărit, cu o expresie rea, o blană pe care culorile se amestecaseră de capul lor şi câteva pete alandala pe faţă. Era atât de urâtă, încât m-am simţit obligat să-i spun Bella. ,,Nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurăjare", vorba pedagogului de şcoală nouă.
La o zi după cazarea Bellei în apartamentul din Ozana, Manu a vrut să vadă dacă nou-venita are la rândul ei stofă
169
RADU PARASC HI VESCU
de aristocratiţă, fapt pentru care a lăsat trei obiecte goale pe aragaz, în loc de unul. Experimentul s-a dovedit un succes răsunător - toate cele trei cratiţe au răsunat pe gresie în mai puţin de cinci minute, iar una chiar a crăpat-o. Comutând de pe modulul tolerant pe cel inclement, Manu a vrut să-i dea o pălmuţă la fund făptaşei, dar s-a trezit cu o zgârietură care a făcut să-i dea sângele în trei secunde. Venită din tribul oltencelor fierbinţi, Bella nu lăsa nimic de la ea şi pedepsea orice tentativă de pedepsire, indiferent de gravitatea boacănei.
Asta tot n-ar fi fost gravisim, numai că Bella nu s-a oprit aici. De cum a intrat în apartament, a început să-i terorizeze pe bieţii Melville şi Klinger, a căror ripostă consta fie în câte-o scuipare de ochii lumii, fie în spălatul putinii în altă cameră. Văzând cât de uşor câştigă teren şi făcându-i pe ambii motani să bată în retragere ori de câte ori o vedeau, olteanca a trecut la nivelul următor: căţăratul pe perdele şi sfâşierea lor, strâmbarea tablourilor de pe pereţi, cu tot cu zgârierea ramelor, plus dărâmarea câtorva ghivece şi umplerea podelei cu pământ. În materie de viteză de execuţie în arta reamenajărilor, Bella nu avea concurenţă. Iar încercările de pedepsire a ei atrăgeau după ele gheruiri duşmănoase şi urme lăsate în carnea celui căruia îi trecea prin cap să rişte.
În cele din urmă, singura soluţie pentru reinstaurarea calmului şi a armoniei în menaj a fost evacuarea forţată a Bellei. După trei săptămâni de haos cu blană, mi-am pus nişte mănuşi tip muschetar, lungi până la cot, am înşfăcat-o pe Bella de guler şi am pornit cu ea spre ieşirea din bloc şi spre aleea unde o găsisem, cu ceva timp în urmă, pe blânda şi însărcinata Honey. I-am redat libertatea şi am fost convins că avea să se descurce, la fel ca restul 170
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
târlei de pisici din cvartal. Şi s-a descurcat. Două zile mai târziu, când am coborât să duc gunoiul, am constatat că
Bella se autoproclamase deja şefă de tomberon, iar celelalte exemplare feline din zonă îi ştiau de frică şi ar fi fost în stare - cel puţin aşa se vedea - să bată pas de defilare dacă li s-ar fi cerut.
Enter Aramis
La un moment dat, am schimbat apartamentul. La alt moment dat, am schimbat maşina soţiei. Iar la al treilea moment dat, am schimbat şi soţia. Non c'e due senza. tre, îmi va fi şoptit pesemne un spiriduş pus pe şotii. ( To whom it ma.y concern, prima fusese Mihaela.) Trecerea din Ozana în Titan a fost ca mutatul din Fonte Laurentina la Galleria Borghese. Singurii neschimbaţi au rămas Melville şi Klinger, care ajunseseră să se iubească de-a binelea şi să
se joace toată ziulica, în ciuda hârâielilor şi mârâielilor ocazionale. Însă oricum i-ai fi numărat, de la stânga la dreapta sau invers, tot doi ieşeau. Iar mie mi se părea că
erau puţini.
La fel i s-a părut, probabil, şi unei amice, Cristina Kowalski, care m-a sunat într-o bună zi şi mi-a cerut ajutorul.
Urma să plece definitiv în State cu prietenul şi viitorul soţ, american de profesie, şi nu avea cui să-i lase pisica. Nu cumva ... ? Ba da, am răspuns, sperând că nu avea să fie o arătare din categoria Bella. Cristina s-a prezentat la uşă
după o oră, ţinând la piept o splendoare miniaturală de aceeasi
, rasă cu Melville si
' care, când am deschis, a emis
un mieunat stins, care mi-a frânt inima. Mai mult, nou-ve-nitul, căruia i se spunea deja Aramis (prescurtat „Rami", 171
RADU PARASC HIVESCU
Aramis
aşa cum l-am preluat şi eu), era fratele mai mic al lui Melville - Cristina şi Cornelia erau prietene, aşa se explică - , chiar dacă în prima zi raporturile dintre ei s-au dovedit, eufemistic spus, glaciale. În procesul-verbal de predare Cristina a adăugat un amănunt inofensiv-pitoresc: că pe tatăl lui Melville şi Rami îl chemase Torricelli (după numele unui fundaş al lui Juventus, necum după
al savantului) şi că murise de bătrâneţe cu puţini ani mai devreme. Plus un al doilea amănunt, la care n-am fost îndeajuns de atent.
- E cam cântăreţ, mânca-I-ar mama, a spus ea înainte să mi-l pună în braţe, să-mi mulţumească pentru gest şi să-şi ia rămas-bun.
Am aflat ce înseamnă „e cam cântăreţ" la trei minute după plecarea Cristinei. Mai simplu spus, Rami tăcea doar în somn. În rest, mieuna întruna, inclusiv când se deplasa la tăviţă pentru necesităţi. Avea o sumedenie de 172
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
J
registre şi de nuanţe, dar nu putea fi făcut să tacă sub nici o formă. Mă întrebam doar cum de reuşise Cristina să-l ţină în frâu când ni-l adusese.
Încet-încet însă, mieunatul cvasipermanent al lui Rami s-a transformat în zgomot de fond şi a ajuns să nu mai deranjeze pe nimeni. Pe lângă asta, motănelul era frumos foc şi jucăuş din cale-afară, ceea ce lui Melville şi lui Klinger li s-a părut de bun augur. Mutarea grămezii ordonate de pe terenul de rugbi pe covorul din sufragerie a fost pasul firesc, pe care trioul proaspăt constituit l-a făcut fără ezitare. Iar dacă Oscar fura absolut tot ce găsea prin farfurii, Rami avea preferinţe, ba chiar comportamente de gurmand. Aşa s-a întâmplat într-un an de Paşte, când al treilea motan al casei a văzut o felie de drob la mine în farfurie, a sprintat spre ea şi a început să miaune şi să
mănânce în acelaşi timp, cotropit de groaza ca nu cumva să vreau şi eu. Fireşte, n-am mai vrut.
Pe de altă parte, Rami a fost singurul membru felin al familiei care n-a obtinut
'
