O fi noaptea un sfetnic bun (,,un sfeşnic bun", a.pud uncuvântător din lumea fotbalului), sau poate n-o fi. Nu sepoate stabili cu precizie. Cert este că a doua zi de dimineaţă, când am intrat în sufragerie, Melville şi Honeydormeau pe canapea, încolăciţi unul în altul şi plecaţiîntr-o explorare morfeică din care nici măcar călcăturamea de grizzly la bloc n-a reuşit să-i deturneze. M-amfelicitat superior. Ce idee bună avusesem să i-o aduc peHoney lui Melville. Ce bine că din clipa aceea aragazul nuavea să mai suscite interes pentru partea non-umană afamiliei.
Şi de fapt câtă pâclă era în mintea mea. Evident că, dinproprie iniţiativă sau sub ghidajul lui Melville, Honey s-asuit şi ea pe aragaz, în căutarea cratiţei, despre care îi va fi164
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
mieunat pesemne birmanezul. La un moment dat a găsit-o, dar - ghinion - era goală şi fără capac. Ceea ce n-a împiedicat-o să încerce să se vâre cu totul în ea, iar pe urmă, înfuriată de eşec, s-o împingă de la locul ei până a făcut-o să cadă.
Amănuntul amintit mai devreme şi neremarcat de ochiul altminteri vigilent al lui Manu ţinea de pântecul un pic cam mare al lui Honey. Am aflat tardiv că, exceptând excepţiile, o pisică de stradă vine la tine în două situaţii: când e foarte bolnavă sau când e foarte gravidă. Honey era sănătoasă tun, dar gravidă ca mama proştilor. Şi nu ziceţi că m-am întors într-o bună zi de la editură, m-am abţinut să strig Honey, I'm home, fiindcă pisicile de stradă
nu prea vorbesc engleză, am căutat cuplul felin prin tot apartamentul şi nu l-am găsit? Nu ziceţi că am intrat în panică şi am început să fabric scenarii chisnovate? Nu ziceţi că am prins să doinesc de jale după Melville şi Honey? Şi? Mai degrabă un suspin de la un cadavru decât vreo urmă de mieunat de la cei doi, cu atât mai puţin un bun-venit după o zi de muncă.
Intrigat şi vag indispus, am intrat la mine în birou, am deschis geamul şi, înainte să pornesc calculatorul, am auzit un fâşâit slab. M-am oprit fără să-mi dau seama dacă
aveam sau nu auzenii. Nu aveam, fâşâitul a continuat şi m-a silit la o manevră dizgraţioasă: să-mi contorsionez muntele de carne şi să mă uit sub pat. Însă chiar şi dacă
aş fi rămas aşa, pălit de vreo discopatie sau de vreo sciatică, tot ar fi meritat. Fiindcă sub patul meu de o persoană
din birou se desfăşura o scenă de familie în stare să îmblânzească un torţionar. Honey stătea într-o rână, stoarsă
de puteri şi cu ochii pe jumătate închişi, pe când Melville, ca un mamoş conştiincios şi sufletist, spăla pe cap patru boţuri de carne.
165
RADU PARASC HI VESCU
Enter Zoric, Sneezy, Sydney,Klinger. Exit Honey
De ce i-am numit aşa? Fiindcă Zoric se trezea întotdeauna primul din cvartet, Sneezy scotea din când în când un sunet care aducea a strănut, Sydney avea pe piept o pată
albă care semăna puţin cu Opera din zisul oraş, iar Klinger, cel mai închis la culoare dintre ei, îşi datora numele caporalului omonim din M.A.S.H. A fost greu de hotărât pe cine păstrăm şi pe cine facem cadou, însă după o matură chibzuinţă alesul nostru a fost Klinger, care părea singurul feroce dintre ei. De ce? Fiindcă, ori de câte ori li se punea mâncare în aceeaşi farfurie ( aşa se obţine spiritul de echipă), mârâia ameninţător când încercau şi ceilalţi să-şi potolească foamea, chit că nu era exclus ca mârâitul lui să fi însemnat nerăbdare calorică şi nicidecum violenţă
strunită anevoie. Nu era prima dată când mă/ne păcăleam.
Klinger era ferice - feroce, în nici un caz. Dimpotrivă, prin comparaţie cu ce aveam deja în menaj, era de departe cel mai neajutorat şi mai bleg. Pe lângă asta, toate tentativele lui de mieunat erau încununate de eşec. La fiecare încercare, din gura lui ieşea un soi de fluierat ca al unei locomotive de tren personal la trecerea printr-o gară semirurală.
A nu se crede totuşi că tigratul şuierător nu avea felul lui de-a se crede şmecher. Asta se observa de fiecare dată când mi se suia în poală ( de obicei, când mă uitam la câte-un meci) şi când se instala cu spatele la mine, rămânând nemişcat câteva minute. Socoteala din mintea lui era simplă: dacă el stătea cu spatele la mine, neavând cum să mă vadă, asta însemna că de fapt că eu nu-l vedeam pe el.
Pe când Melville respecta cu sfinţenie comportamentul unei pisici de apartament, refuzând să-l părăsească şi zgâriindu-te grav dacă-l luai în braţe şi voiai să mergi cu el la 166
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
vecini, Honey avea nostalgia spaţiilor deschise şi a libertătii
' doldora de incertitudini a vietii
' între blocuri. În fiecare
dimineaţă se posta la uşa apartamentului nostru de la ultimul etaj şi aştepta - foarte puţin, până când o observa unul dintre noi - să i se deschidă şi să pornească pe scări în jos. Ca să iasă din bloc îl pândea pe primul locatar care deschidea uşa şi pleca în treaba ei. Lucrurile se petreceau la fel, dar în ordine inversă, la întoarcere. Iar ritualul a fost respectat cu stricteţe aproape un an, până când, într-o bună zi, Honey nu s-a mai întors. Nu ştiu nici în ziua de azi de ce şi ce s-a întâmplat. Sper doar că s-a săturat de noi, de Melville şi de Klinger, fiul ei, şi că n-a încăput pe mâna vreunui grup de copii sadici, al căror repertoriu în materie de chinuit animale era deja cunoscut în cartier.
Între timp, Manu a vrut să vadă dacă şi Klinger avea stofă de aristocratiţă şi i-a lăsat obiectul de rigoare pe aragaz. N-au trecut trei minute de la prima ascensiune şi cratiţa a aterizat zgomotos pe gresie, spre spaima cotoşmanului, care a zbughit-o în spatele maşinii de spălat -
sanctuarul unde, în virtutea unei înţelegeri nescrise cu noi, era ferit de represalii. Chestiunea delicată era însă
alta. La un moment dat avuseserăm şase pisici în apartament, iar acum rămăseserăm cu două. Trebuia făcut ceva pentru împrospătarea stocului. Şi am făcut.
Enter and exit Oscar
Stăteam mizerabil cu banii pe vremea aceea şi nu o s-o uit niciodată. La fel cum n-o să uit după-amiaza caniculară
în care mă târam prin Lipscani spre staţia de metrou de la Piaţa Unirii, asudat şi în preleşin. Am trecut pe lângă
un magazin de animale de companie, pe locul de azi al 167
RADU PARASC HIVESCU
hotelului Tania Frankfurt, şi am văzut în vitrina lui un exemplu de cruzime pasivă care mi-a uscat gâtul pe loc.
Într-o cuşcă lăsată în plin soare, o pisică agoniza lent şi neputincios, cu blana peticită şi cu o expresie de disperare mută. Era o perioadă când îmi amanetam destul de des inelul de familie ca să-mi pot plăti facturile. Cum făcusem deja operaţiunea, trebuia găsită altă soluţie pentru salvarea animalului. Am apelat la Cornelia ( cea cu Melville şi interpretariatul), iar ea mi-a împrumutat pe loc suma în schimbul căreia am scos patrupedul din captivitatea lui nedemnă şi l-am dus acasă. Unde pe Manu a podidit-o plânsul pe loc. De tristeţe în faţa halului în care arăta Oscar - numele îmi venise pe drum, în metrou - şi de bucurie pentru gestul meu la care, a recunoscut cu francheţe, nu se aştepta.
O săptămână mai târziu, Oscar era întremat, iar blana maronie cu vagi reflexe portocalii reîncepuse să-i strălucească. Era şi el tot birmanez, la fel ca Melville, numai că
felul lui de-a fi diferea spectaculos de cel al Motanului Alfa. Dacă Melville era apatic şi afişa o lene pe care unii o confundau cu înţelepciunea, Oscar era agil, fără astâmpăr şi gata mereu să-şi testeze reflexele de vânător atenuate pe durata robiei în cuşca din pet-shop. Mai mult, a fost singura pisică din viaţa mea care mi-a furat mâncare din farfurie, ceea ce m-a făcut s-o respect enorm. Ţin minte că
prima şterpeleală a comis-o pe când vorbeam cu mama la telefonul fix şi l-am văzut cum trece pe lângă mine ducând în gură o bucată de piept de pui, cu un aer pe jumătate de triumf, pe jumătate de sfidare: ,,Să te văd ce-mi faci". Sigur că nu i-am făcut nimic. Ba da, l-am smotocit şi l-am scărpinat sub bărbie până când i-am auzit torsul.
Oscar n-a stat mult în Ozana, unde locuiam pe atunci şi unde, conform maliţioşilor, ,,intră vântul în Bucureşti".
168
