În clipa aceea am ştiut că nu câine ne trebuia, ci pisică.
Fie şi pentru o pază cât de cât eficientă a locuinţei.
Enter Melville
Aşa a pătruns în viaţa noastră birmanezul Melville, făcutcadou de Cornelia Bucur, prietena, fosta iubită şi partenera de interpretariat alături de care am bătut ţara în lungşi-n lat mai bine de zece ani pentru seminarii despre cancerul de col uterin, nutreţurile furajere, contractul colectiv de muncă şi activele circulante. Când a venit, Melvilleavea aproape trei luni, două bile bleu în loc de ochi şi oblană alburie, care s-a închis cu timpul şi care atunci îiscotea în evidenţă ghetuţele maro. Viteza cu care a devenit o creatură hipetrofică se poate explica prin sârguinţaîngurgitării, dublată de o infailibilă artă a cerşitului. Melville implorând să i se dea de mâncare era Zoli Crişanautosecerându-se în careu cu Anglia, era Lăcătuş rostogolindu-se descleiat sub crampoanele unui adversar aflatde fapt la treizeci de centimetri distanţă, era Pippo Inzaghi doborât de adierea vântului, era Jurgen Klinsmannplonjând pe un petic de iarbă luat drept piscină. Aşa cumarbitrii le dădeau penaltiuri simulanţilor, tot aşa răspundeam şi noi mieunăturilor stinse ale lui Melville, chiar şiatunci când rotunjimile lui ventrale ne dovedeau că eraoricum, numai flămând nu. A nu livra cel mai târziu la altreilea mieunat ar fi fost o formă de egoism fără scuze şi160
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
fără argumente. Aşa că livram: conservă de peşte, felioare de caşcaval, fâşii de prosciutto, orice, în afară de lapte, pe care, culmea!, nu-l suporta şi din care oricum nu ţineam în frigider.
O singură dată am vrut să văd ce se întâmplă dacă nu-l servesc. Şi am văzut. Melville s-a suit agale pe fotoliul pe care stăteam când mă uitam la meciuri, s-a întins ca o odaliscă vlăguită, s-a spălat frumuşel timp de două-trei minute, după care şi-a ridicat coada şi mi-a înnobilat fotoliul cu un jet punitiv. M-am gândit la Pickie şi la cetăţeanul de la poalele stâlpului, i-am pus în relaţie cu birmanezul şi am conchis că trebuiau să existe niscaiva raporturi între ei trei şi spirala yoghină a lui Gregorian Bivolaru. Tot motanul plânsu-MISA, am cugetat în gând, unde absenţa unei cratime de dragul calamburului nu se observă.
Cu toată frăgezimea lui din ziua în care ni l-a adus Cornelia, Melville şi-a făcut o primă impresie mizerabilă
despre noi, găsind ulterior suficiente motive să ne considere posesorii unui IQ cât al unei zaharniţe goale. De ce?
Fiindcă neştiind (sau uitând) că pisicile văd pe întuneric, i-am lăsat în prima noapte luminile aprinse pe hol şi în sufragerie, ca nu cumva să se lovească de mobilă sau să se dea cu capul de vreun perete. Da, atât de inteligenţi şi de cunoscători eram. Ce-o fi fost în mintea lui în noaptea aceea nu se poate şti. Ce a fost în ce ţinea loc de a noastră
nu merită consemnat.
Stând destul de mult singur acasă şi înstăpânindu-se din prima zi pe apartament, cu trufie de moşier, Melville a început o explorare meticuloasă a domeniului. Ne-am dat seama de curiozitatea lui neostoită după felul în care scotea şomoioage incerte de sub paturi şi mai ales după
firele de păr găsite în cadă, pe biroul meu, pe computer 161
R A D U PA RAS C H I V E S C U
sau -oroarea ororilor! - pe aragaz. Şi fiindcă semeţia felină
nu cunoaşte limite ( cine nu e de acord înseamnă că are acasă altceva şi l-a luat drept pisică), ,,într-o sfântă joi la vale", vorba colindătorilor din metrou, m-am întors de la serviciu şi am găsit un capac de cratiţă pe gresia din bucătărie. Cratiţa ca atare, lăsată de Manu din neatenţie după
ce gătise o mazăre, fusese şi ea analizată de Melville - dovadă un fir argintiu de mustaţă, prins între câteva boabe, ca un autograf al tupeului. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu mazărea - pesemne că nu ne-am îndurat s-o aruncăm şi am mâncat-o. Cu toate riscurile şi cu gândul la o rudă
îndepărtată care murise la nouăsprezece ani în urma unui chist hidatic provocat, conform folclorului de familie, de părul de pisică ajuns din greşeală în organism şi lipit de ficat.
Concluzia se impunea de la sine: lui Melville trebuia să i se găsească urgent un companion, ca să nu mai cotrobăie toată ziua bună ziua ca o pisică aristocratiţă. Dacă ai cu cine să te joci, nu te mai atrage aragazul - aşa am judecat. Şi rău am făcut. Cum însă încăpăţânarea trece în ochii unora drept virtute, am decis cu un vot pentru şi cu ignorarea votului contra să plec în căutarea unei a doua pisici. Şi n-a trebuit să caut mult. De fapt, spre a respecta adevărul istoric, eu am fost cel căutat.
Enter Honey
Într-o seară mohorâtă ca un meci al lui Poli antrenată de Sabău, am coborât să iau apă minerală de la o băcănie pe uşa căreia scria: ,,Program non-stop între 8-13 şi 16.30-21.30"
şi care ne-a făcut s-o botezăm „Non-stop nouă jumate".
162
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
La întoarcere, am văzut două pisici convorbind sau conmieunând la câţiva metri de scara blocului. Mulţumind proniei, fără să ştiu de fapt pentru ce, m-am apropiat cu toată
graţia celor o sută zece kilograme de atunci şi le-am îmbiatcu nişte onomatopee specifice. Cumătra neagră şi slăbănoagă a şters-o fulgerător, fără să se uite în urmă. Cumătra pătată şi dolofană a rămas pe loc - câtuşi de puţinsperiată de apropierea pahidermului biped, ci mai degrabă mimând interesul pentru ofertă. I-am deschis uşablocului şi am poftit-o în sus pe scări, gâfâind sonor şitrambalându-mi anevoie chintalul şi ceva. M-a aşteptatcuminte la fiecare etaj şi, după trei veşnicii, am ajuns înfine la apartament. Lac de apă, dar mulţumit.
Manu i-a observat imediat ochii, deşi poate c-ar fi fostfiresc să observe un amănunt care mie îmi scăpase, distratcum sunt.
- Tu vezi ce ochi are? Zici că-s de miere.
Şi Honey i-a rămas numele. I-am făcut cunoştinţă cutitularul postului şi am observat că eram pe punctul să
declanşez un conflict. Melville s-a încovrigat ostil sprenou-venită şi a scos un sunet ca ecoul îndepărtat al uneiturbine. Honey a răspuns ospitalităţii scuipându-şi gazdasub ochii dilataţi ai martorilor umani. Schimbul de amabilităţi s-a repetat de trei ori, după care s-a instalat de lasine un soi de acalmie echivalentă cu pactul de neagresiune.
Uneori, pisica trece fără ajutor peste momentele în caredominaţia îi este ameninţată de apariţia concurenţei. M-amdus în birou, ca să-mi continui lucrul la o traducere, de lacare consoarta (ah, soarta!) m-a decuplat cam după un sfertde oră.
- Hai să vezi ceva, mi-a şoptit misterios. Dar nu facezgomot.
163
RADU PARASC HI VESCU
Am păşit pe vârfuri - da, o sută zece kile, mulţumescde întrebare - până în uşa sufrageriei, unde am asistat laun ritual de împrietenire înduioşător până în străfunduri.
Melville şi Honey stăteau cu spatele unul la celălalt, fiecare la câte un capăt al canapelei, în a cărei cuvertură seincrustase deja un strat de păr de birmanez. Din când încând, ca sub îndemnurile unui coordonator de spectacoleomagiale de pe vremuri, fiecare dintre ei se apropia decelălalt cu câţiva centimetri, tot cu spatele, într-o mişcarede o simetrie nord-coreeană. Urma un reflux de blană, încare animalele recuperau poziţia iniţială, după care fluxulîi readucea pe poziţia câştigată în timpul cadrilului şi-ifăcea să mai înainteze un pic (tot de-a-ndăratelea, parcă
făcând abstracţie unul de celălalt).
- Aşa făceam şi noi doi, i-am spus lui Manu. Atâtadoar că eu stăteam cu faţa.
- La ce faţă ai, mă mir şi azi că n-am fugit, mi s-a răspuns cu o tandreţe chirurgicală.
