Când m-am trezit, Motanul Sică nu era nicăieri. ,,Ia te uită, ce lăudăros prost-crescut", mi-am zis. Nu-i nimic, rămân mai mulţi ficăţei pentru mine. Când m-am dus la bucătărie, am găsit o ditamai scrisoarea de amor lângă
frigider. Se putea citi de la distanţă, aşa de tare mirosea.
,,Fermecătoareo, sper că ţi-au plăcut stelele verzi şi grădinile cu dadaşi pe care ţi le-am arătat. Nu ezita să mă chemi, dacă te mai apucă mişcoricii de noapte! Ai văzut ce bine ai dormit după ce te-am tratat. Acum trebuie să plec, 146
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
Motanumare ăsta al tău zice că au sunat după mine. Li s-a făcut dor, probabil, plus că sunt terapeut specializat pe zona lombară. Fac un masaj pe cinste. Te las cu bine, Prinţeso, şi aştept un semn de la tine peste câteva luni!"
Nu după multă vreme, tocmai când credeam că lucrurile au revenit la normal în reşedinţa mea, s-a deschis uşa de la intrare şi s-a auzit un ţipăt ciudat, scos de Pisicamare.
„Motanul Sică a stropipit la bucătărie, fir-ar să fie! Acum trebuie să curăţ, că trăsneşte de te doboară. Stai aici, tăntălăule!" Dacă nu ştiţi ce înseamnă „stropipit", e problema voastră, nu a mea.
M-am iţit să văd cu cine vorbea. Doar nu cu Motanumare al meu?! Cum îşi permitea?! E culmea ce s-a obrăznicit femeia asta! Dar imediat mi-a încreţit mustăţile un miros străin, care nu avea nici o legătură cu scrisoarea de amor de lângă frigider. Oroare! În pragul uşii stătea un ...
ceva mare şi lăţos, cu blana albă pătată cu negru, cu urechi lungi şi cu o mutră de prostovan blegos. Trăgea de o lesă
roşie, scutura un ciot de coadă şi scârţâia mai ceva ca o uşă neunsă de o sută de ani. Doamne, Dumnezeule Mamau! Ce-mi văzură ochii! Un CÂINE! Un împuţit de câine, mirositor ca un morman de bocanci de armată s'coşi din picioare după o zi de marş! ,,Arrabal, stai cuminte, puiule, vin imediat!" a zis Pisicamare, această trădătoare perfidă, care nu ştie cum să mă mai umilească, geloasă cum e pe legătura spirituală profundă pe care o am cu Motanumare şi pe talentul meu la cântat romanţe. Vă spun tuturor că
habar n-are să cânte, iar de talent la mişcorici nici nu poate fi vorba. Fireşte, delicateţea mă împiedică să dau mai multe detalii.
„Pisulina, avem un musafir drăgălaş foc, te rog să nu te înfoi la Arrabal şi mai ales să nu-i scoţi ochii!" a grăit 147
GERMINA NAGÂŢ
cât a putut de mieros Pisicamare, observând că dintr-odată
blăniţa mea îşi dublase volumul şi din vârful cozii ţâşneau mici scântei aurii. ,,Stă la noi doar câteva săptămâni, până se întoarce stăpâna din America", continuă ea, încercând să evite atacul-fulger care l-ar fi lăsat invalid pe împuţitul de câine. ,,Arrabal, tu eşti un căţel intelectual, ai numele unui poet, te rog să te porţi civilizat, altfel Motanumare ne dă afară pe amândoi, şi gândeşte-te că
vine Crăciunul." Mutră-bleagă a scâncit ascuţit, dând ca apucatul din jumătatea posterioară a corpului său de malac diform.
Am stat cu ochii pe creatură, urmărind-o de pe dulapul de pantofi din hol. Avea blăniţa albă cu petice mari şi negre, stropită tot cu negru pe ici-colo, pe unde nu mai încăpuseră petice. În picioare îi atârnau nişte şosete flendurite, iar urechile mari şi blege se terminau cu bucle dezordonate, făcute parcă de o coafeză începătoare, cu mâna stângă. Mai Arrabal
presus de toate, ochii şi vocea m-au enervat cumplit: privirea umedă arăta de parcă tocmai terminase de plâns în hohote, iar vocea scârţâia şi scâncea ca la un câine crescut pe stadion. Jalnic! Nu ştiam ce voia să spună zărghita asta când i se adresase cu „căţel intelectual". Părea prostovan de-a binelea, nici nu merita să-l las chior.
„Aaa, bine ai venit, monşer!" zise şi Motanumare, odată
intrat pe uşă. Nu-mi venea să cred, era trădare pe toată
linia! ,,Dacă eşti prinţ spaniol, cum zice Pisicamare, şi mai porţi şi numele unui mare scriitor şi poet, atunci n-o să ai probleme cu Pisulina noastră. Ea e stăpâna casei, aşa să
ştii!" adăugă Motanumare, uluindu-mă şi mai mult. Nu sunt stăpâna casei, gogomane, sunt stăpâna Universului şi o să ţi-o dovedesc!
La cină, dihania se arătă şi mai plină de surprize. Totuşi, unele plăcute - nu s-a atins de ficăţei. A mirosit îndelung porţia oferită cu neruşinare, chiar sub ochii mei, după care a strănutat de parcă ar fi fost alergic la miel şi s-a lungit lângă castron, arătând mai nefericit decât toţi orfanii flămânzi din Eritreea. ,,Ah, am uitat să-ţi spun, mănâncă doar mâncare gătită şi nu are voie dulciuri", aruncă Pisicamare peste umăr. ,,O să-i dăm ciorbiţă, să
vedem dacă-i place."
Ce a urmat întrece orice închipuire pisicească: Motanumare al meu a adus două clame de rufe de la baie, cu care a prins în vârful capului urechile dihaniei cu nume de poet şi dramaturg spaniol. Pe urmă, Pisicamare a încălzit o oală cu ciorbă de curcan, încercând temperatura cu degetul, de parcă urma să hrănească un pui de om.
„Haide, scumpule, mănâncă, nu mai fi supărat! Mămica ta o să vină să te ia la primăvară. Nu poţi să stai nemâncat până atunci." Ba bine că nu! Te pomeneşti că se termina lumea dacă intra prostovanul în greva foamei...
149
GERMINA NAGÂŢ
Doar că, în cele din urmă, gogomanul spaniol s-a ridicat agale de la podea, a studiat atent ligheanul de inoxcu care venise de acasă şi dintr-odată a început să leorpăieşi să înfulece din ciorbă, stropind totul în jur, inclusivpereţii şi mobila din apropiere. În viaţa mea nu mai văzusem ceva atât de dezgustător! Când a terminat, a oftat dinrărunchi, de parcă tocmai îi venise inima la loc, de undeva,de departe. Arăta înduioşător, cu urechile alea mari întoarse pe dos, prinse cu clame de rufe şi decorate acum cubucăţele de morcov. Am hotărât că merită să mai trăiască,doar ca să-l pot studia pe îndelete.
A doua zi urma să împodobim un btad, care aşteptaîn curte sub streaşină. Din câte am înţeles, venea o sărbătoare mare, dedicată unui copil foarte important, cel maiimportant, care fusese pe Pământ mai demult şi porunciseoamenilor să dea cadouri la toţi copilaşii, în numele Lui.
Mi-am adus aminte că-l văzusem în grădina cu dadaşi,înainte să vin pe pământ. Era bun prieten cu zeul Mamau,deci erau obligatorii şi cadourile pentru reprezentanţii luifelini. Abia aşteptam!
Pisicamare s-a agitat de n-am putut să închid un ochitoată ziulica. A scos cutii pline de chestii colorate şi sclipitoare, pe care le-a agăţat în brad. Speram sincer că nuastea erau cadourile, fiindcă miroseau îngrozitor a chimicale şi nu păreau comestibile. Motanumare a adus figurine cu moşi îmbrăcaţi în roşu, clopoţei şi acadele, pe carele-a atârnat pe ramurile de sus. Pe urmă a scos din biroullui un întăritor pe care îl ţinea la îndemână, un borcănelde şerbet de lămâie, cu care se dregea după ce făcea efort.
Eee, mare greşeală! În câteva clipe s-au dus pe copcă pomul,clopoţeii şi acadelele. Ţăcănitul de Arrabal a ochit borcanul cu şerbet, uitat din greşeală fără capac, pe bibliotecă,150
CE V RĂJ I A MAI FĂC UT PIS ICA M EA
oarecum în spatele pomului. Motanumare îl lăsase acolo, ca să mai aducă niscai zorzoane din debara. De unde era să ştie, sărăcuţul, că spaniolul se dădea în vânt după dulciuri, nu doar după ciorbiţă de curcan?! Dintr-un singur salt a dărâmat bradul, a dat jos borcanul şi şi-a îndesat în el botul negru şi lăţos până unde a încăput. Părea drogat, nu alta! Împingea borcanul pe covor, stând cu coada în sus, ca şi cum ar fi avut nişte mişcorici turbaţi şi urma să
