Go to page:

Text Size:

dea ortul popii dacă nu lingea şi ultima fărâmă de şerbet.

Cu greu i-a scos Motanumare botul din borcan, ca să nu se sufoce.

Pisicamare stătea ca prostită în pragul uşii, holbându-se la dezastrul de pe covor. ,,Of, Doamne, ce facem acum?! Ţi-am spus că nu are voie dulciuri! Sper să nu ajungem cu el la spital, tocmai de Crăciun!" Ia te uită la ea, farmazoana, cum îi plânge de milă pezevenghiului de câine, în loc să-l dea afară în şuturi, după tot ce a făcut!

Incredibil de toantă e femeia asta, nu pricep de ce Motanumare o lasă în casă la noi. Probabil că ciorbele alea ardeleneşti i-au dat dependenţă până am apărut eu în viaţa lui.

Cum, necum, au dres bradul şi a trecut cumva Crăciunul. Arrabal a primit permisiunea să doarmă noaptea lăfăit de-a curmezişul, cu burta în sus, în patul din dormitor. Nici în ruptul capului nu l-am lăsat să se atingă de canapeluţă! Am văzut că o pândea, atunci când credea că

dorm. Nici n-a fost nevoie să ridic vreo lăbuţă, cu un sâsâit scurt i-am explicat cum stă treaba şi a fost suficient. E

drept şi că dormeam din ce în ce mai mult, probabil din cauza sobiţei de teracotă, care duduia toată ziua. Era ger mare afară, normal că toate fiinţele trăgeau la somn, inclusiv nătărăul cu nume de poet spaniol.

151

GERMINA NAGÂŢ

Ziua se ghemuia cât mai aproape de sobă, dar pe covor.

Uneori ofta din toţi bojocii şi atunci Pisicamare se repezea să-i mângâie urechile clăpăuge, să-i dea asigurări că mămica lui nu l-a părăsit şi că următorul lighean cu ciorbă o să fie şi mai gustos decât cel de dinainte. Ba câteodată am surprins-o chiar descâlcindu-i buclele lăţoase de la urechi cu o perie ciudată, ori spălându-i şosetele de blană flenduroasă, când se întorcea cu el „din oraş". Habar n-am de ce îl târa cu ea pe străzi, înfofolit într-o vestă cadrilată, de fâs.

Nici moartă n-as ' fi iesit

asa

din casă! Dar nu mă de-

ranja, câtă vreme Motanumare rămânea doar al meu şi nu dădea semne de veneraţie înspre nătărău. Totuşi, nu-mi plăcea deloc chestia cu lăfăitul în patul mare din dormitor. Unde mai pui că Pisicamare i-a dat voie să urce în pat chiar şi cu un pantof vechi de-al ei, din piele. Zicea că-i trebuie câinelui „ca să se scarpine cu el la gingii". De când a intrat cu dihania pe uşă, numai tâmpenii am auzit de la femeia asta.

Au trecut mai multe săptămâni, dar n-aş zice că m-am obişnuit să am un câine pe domeniul meu. Mi se pare o fiinţă inutilă, malacă şi stângace, urât mirositoare şi depresivă. Oftează de parcă e sfârşitul lumii, scânceşte chiar şi în somn, te priveşte cu ochi lăcrămoşi şi îţi declară „iubire exclusivă şi eternă", fără să i-o ceri şi fără să ai nevoie de ea. Nu pricep la ce e bun pe lume, că prin jurul casei noastre nu cred să fie hoţi. Latră ca prostul la orice zgomot de afară, de parcă ne-ar pândi nu ştiu ce primejdii sau n-am avea sonerie. Am renunţat să-l mai educ. M-am asigurat doar că a înţeles legile fundamentale ale Universului guvernat de mine: Motanumare şi canapeluţa de lângă

sobă îmi aparţin exclusiv şi pe veci! Bineînţeles, am continuat să meditez intensiv, să mănânc bine şi să trimit 152

CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA

telepatic soluţii geniale tuturor liderilor lumii, chiar dacă

eram mai somnolentă şi mă rotunjisem un pic.

Totuşi, într-o zi mai însorită, dinspre primăvară, s-au întâmplat unele lucruri incredibile. Întâi m-au apucat brusc o stare de nelinişte şi pe urmă nişte mişcorici turbaţi prin burtică, diferiţi de ăia pe care-i vindecase Motanul Sică de Crăciun. Nu-mi venea să cred ce mişcorici afurisiţi dădeau ficăţeii ăştia, pe care-i mâncasem în ultima vreme.

Or fi cumpărat de batal, în loc de miel?! Chiar şi Motanumare arăta speriat rău. ,,Du câinele de aici, să n-o streseze!"

s-a răstit el la Pisicamare, în timp ce mă lua uşurel de pe canapeluţă şi mă ducea în dormitor. M-a pus cu grijă pe nişte păturici mai vechi, dar moi şi mirosind exact ca el, a plăcintă cu mere şi a plăpumioară parfumată cu lavandă.

Pe urmă a aprins o veioză cu lumină blândă şi a ordonat să fie linişte în toată casa. ,,Poate chiar ar fi mai bine să-l scoţi pe Arrabal în parc vreo câteva ceasuri", a îndemnat-o el pe Pisicamare, apăsat şi fără să accepte vreo replică.

A trecut mult timp până când s-au întors din parc.

M-au găsit frântă de oboseală, în mijlocul patului din dormitor, înconjurată de cinci dobini perfecţi, albişori şi pufoşi. Dacă nu ştiţi ce sunt dobinii, e treaba voastră, nu a mea. Epuizat de atâta emoţie, Motanumare stătea în genunchi lângă pat, mă mângâia uşurel pe cap şi mă îmbia cu gălbenuş de ou, lapte călduţ şi ficăţei de pui. Nu voiam decât să dorm liniştită, ca să pot înţelege mai bine ce mi s-a întâmplat. Sigur avea legătură cu mişcoricii de care mă vindecase Motanul Sică şi cu dadaşii pe care-i zărisem o clipă în grădina zeului Mamau, atunci când mă

făcuse să văd stele verzi.

Pisicamare a intrat tiptil în dormitor, şoptindu-mi tandru tot felul de cuvinte fără sens, despre cât de perfecţi erau 153

G E R M I N A N AGÂŢ

dobinii mei şi ce pisicuţă magnifică eram eu. Eh, ce puteam să fac în starea în care eram?! Am iertat-o pentru trădările repetate şi am lăsat-o să bată câmpii, să îndruge lucruri pe care le ştiam deja. Bineînţeles că în spatele ei s-a furişat şi Arrabal, cockerul tăntălău, care se holba la mine şi la dobini cu ochii lui umezi, strălucitori. Dădea din ciotul de coadă şi scutura jumătate din spatele lui bălţat, de parcă văzuse o minune care îl privea direct şi pe el. Între scârţâielile obişnuite, şi-a întins botul umed, ca să ne adulmece, am crezut eu. Când colo, deodată l-am auzit şoptindu-mi la ureche, cât se poate de clar: ,,Sunt Arrabal, dobin sublim, şi nu mi-e teamă de destin!" Ca să

vezi! Până la urmă, tăntălăul chiar era poet ...