Autoportret
N ume: Radu Paraschiv escu
Poreclă: Motanul
Roman pref erat: L a P isiceni
Cântec prefe rat: P isica neag ră (Pasărea Colibri) Film(e) prefe rat(e): P isică albă, pisică neag ră sau Cat B allou Colind prefe rat: M otanenbaum
Regizor pref erat: Federico Felinul
Pilot de Formula 1 pref erat: Giancar lo Pisichella Fotbalist pref erat: Pisinho
Băutură r ăcoritoare pref erată: Pisi Cola
Rad u Paraschivescu
Aristocratite
Viaţă de cu câine
Înainte de pisici au fost câinii. Nu mă gândisem vreodată
că aş fi putut găzdui vreunul în apartamentul cât o cutie de pantofi din Ozana. Atâta doar că omul (îşi) propune zadarnic, câtă vreme cel care dispune e situat mult deasupra, în intervale inaccesibile. Prin urmare, a trebuit să
încerc să cazez, la câţiva ani distanţă, doi câini în apartamentul din Aleea Valea Buzăului 5, înainte de-a începe să
colecţionez pisici şi să le fac loc sub pat şi pe el, pe frigider şi în cuptor, în spatele maşinii de spălat şi între rândurile de cărţi din bibliotecă, şi în general în orice loc în care pătrunderea părea o imposibilitate faptică.
Îmi plac câinii, dar - la fel ca altora - nu la mine acasă.
Sunt din acest punct de vedere ruda confirmată a fratelui tatei, care dovedea o fermitate vecină cu obsesia ori de câte ori un musafir (sau, şi mai grav, o musafiră) încerca o insinuare non-calină şi canină în apartamentul lui impecabil din Constanţa. Patrupedul aflat în prelungirea oaspetelui era condamnat din plecare la un planton mohorât în faţa uşii de la intrare, până la încheierea vizitei şi indiferent de scopul ei. Asta chiar şi în cazul în care oaspetele era o notabilitate politică din judeţ, căreia unchiul 157
R A D U PA RAS C H I V E S C U
Ricu îi punea în vedere cu o voce scoasă din congelator:
„Poftiţi, doamnă, dar animalul rămâne afară". Stupoarea densă din ochii doamnei nu clintea nici un muşchi pe chipul gazdei. Şi animalul rămânea afară. Lătrând sau nu.
Depunându-şi icrele urinare pe preş sau nu.
Cele două experienţe canine care au anunţat convertirea la pisicism s-au numit Pickie (femelă de setter irlandez) şi Dara (femelă de schnauzer uriaş). Prima ne-a fost adusă, mie şi soţiei de atunci, cu peste douăzeci de ani în urmă, de un avocat celebru, căruia i se născuse o fetiţă, pe care o dorea protejată până şi de aluzia unui fir de păr câinesc -într-o perioadă în care lemnul câinesc, în schimb, nu avea nimic de pătimit. După un consiliu neconcludent între soţi, pater familias a decis la balotaj că Pickie va fi înstrăinată, iar noi am fost fericiţii beneficiari. Sau cel puţin ăsta fusese scenariul pe hârtie. Maestrul s-a prezentat la noi cu nişte margarete şi cu Pickie în lesă. Slobozit, animalul s-a plimbat prin apartament, a mirosit ce era de mirosit şi a afişat o relaxare mincinoasă. Asta până când avocatul s-a retras pentru deliberări la el acasă şi ne-a lăsat-o pe Pickie, moment în care pe căţea a lovit-o strechea.
Scâncete, plânsete şi pe urmă rafale de lătraturi capabile să zgâlţâie lustra din tavan. Tentativa de înstrăinare a durat fix o zi, după care maestrul s-a prezentat spăsit pentru recuperare.
- Bănuiam că n-o să meargă, dar am încercat, a murmurat el cu un subton de obidă.
Ceea ce nu ne-a spus domnul avocat, dar am aflat de la soaţa dumisale, a fost că, imediat după reinserţia în tabloul de familie, Pickie i-a luat la rând pantofii de soi şi i-a iscălit pe toţi cu un pipi duşmănos, spre învăţătură de minte. A true bitch.
158
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
Banc vechi. De câte feluri sunt fermoarele româneşti?
De două feluri: unele de faci pe ele şi altele de faci pe tine.
La puţină vreme după tentativa infructuoasă de găzduire a lui Pickie, setterita
' de ciocolată, ne-a fost adusă
(aveam, în mod misterios, aceeaşi soţie) Dara, care se ilustra prin aceea că era fata mamei sale. Iar mama sa, Dalma pe nume, era căţeaua naşilor noştri de cununie, ceea ce anula din plecare ipoteza refuzului. Aşa că n-am refuzat când Dara, în vârstă de trei săptămâni, ne-a fost adusă cu o fundă roşie la gât şi deşertată pe covorul din sufragerie, pe care s-a grăbit să-l cinstească la fel cum cinstise Pickie încălţămintea stăpânului.
Pe măsură ce creştea, Dara manifesta diverse bizarerii: nu lătra niciodată, îşi domina sfincterele cu o tenacitate niponă când era scoasă la plimbare, ca să-şi poată face liniştită nevoile pe unde apuca odată întoarsă în apartament, hărtănea jovial orice obiect i se întindea în joacă şi nu era din fontă şi urca în general pe o spirală a imprevizibilului căreia nu ne pricepeam să-i ghicim capătul. A privit cu luare-aminte eclipsa din 1999, cu ochelarii speciali pe care-i luaserăm pentru noi, şi a atins apogeul într-o seară fără lună, când soţia Manuela s-a încumetat s-o scoată la plimbare. Fire pătrunsă de spirit civic şi comunitar, Manu a observat un cetăţean care stropea un stâlp de iluminat la lumina becului şi i-a reproşat atitudinea pe tonul catifelat al Balanţei care era şi a rămas.
- Auzi, fă, de ce nu-ţi vezi tu de treaba ta? a sunat interpelarea cetăţeanului.
- Ai grijă cum vorbeşti, poate pun câinele pe tine, s-a dedulcit Manu la voluptatea tutuirii.
- Ia să te văd, a plusat bărbatul surprins în exerciţiul micţiunii.
159
RA D U PA RAS C H I V E S C U
Manu i-a dat drumul Oarei din lesă, iar mândreţeanoastră neagră, cu o alură perfect înfricoşătoare, s-a îndreptat agale spre intrus, dând vesel din coadă şi întinzând capul pentru mângâieri.
