cu atât mai bine. Mai avem un exemplar acasă.
- Serios? Cum îl cheamă?
- Aramis.
- Aha. Şi râzi de mine.
Bref, Cătălin a adus-o pe - deocamdată - Agatha de la Cluj în cuşcă şi sedată, spre a-i face drumul cât mai uşor.
Am preluat-o şi am pufnit în râs de când am văzut-o. Birmaneza era saşie şi se uita la lume exact ca Clarence, leul din Da.kta.ri.
- Fără ochelari de soare n-ai ce să cauţi pe-afară, i-am murmurat afectuos, gândindu-mă deja la un nume cât de cât potrivit.
Am optat în cele din urmă pentru Cosette, dar degeaba.
Singurul apelativ la care a răspuns nou-venita a fost „Pisi", aşa că Pisi a rămas, deşi în carnetul de sănătate a fost trecută cu prenumele decupat din Hugo.
Ar mai fi de spus doar că, la puţine zile după instalare, politicoasa, curata şi manierata Pisi s-a interesat îndeaproape de o cratiţă în care zăcea o mâncare de fasole verde care încă nu apucase să se răcească. Atât de îndeaproape, încât puteţi bănui ce s-a întâmplat.
175
RADU PARAS C H I V E S C U
Alina Pavelescu are mai
mult e pălării, dar î i place
să se laude mai ales cu
aceea de pisicăreasă. De
fapt, nici nu-şi mai amint eşt e ce a fost mai î nt âi.
Pisicăreasă, sau istoric?
Pisicăreasă, sau arhivist ă?
Pisicăreasă, sau scriit oar e?
N u e mai puţin adevărat
că, uneori, e de-a drept ul
riscant să încerce să fie şi
alt ceva decât pisicăreasă:
când o apucă, de pildă,
elanul de scriitoare nu e
deloc sigur că pisica adormit ă pe genunchii ei va fi de acord. Sau că pisicii care se pregăt eşt e să-i sară î n braţ e îi va fi pe plac neaşt ept at a schimbare de program.
Cu toate acest ea, Alina Pavelescu mai reuşeşt e din când î n când să şi scrie, o dov adă fiind romanul Sindromul Stavroghin, publicat în 2019 la Humanit as.
Alina Pavelescu
Pisici, pisici ...
În această dimineaţă de vară m-am aşezat la computer cu intenţia fermă de a scrie un text, neapărat poetic, despre convieţuirea dintre om şi felină. Tocmai aşterneam prima frază pe tastatură când mi-a sărit în braţe pisica Angelina, doritoare, ca de obicei, să mă muşte de nas. Primul atentat la dispoziţia mea lirică tocmai fusese comis. Apoi, în timp ce mă luptam cu Angelina, a avut loc şi cel de-al doilea atentat: motanul Bobiţă, mieunător a jale fără motiv, a început să-şi ascută tacticos ghearele de scaunul meu. Ultimele rămăşiţe de dispoziţie lirică mi s-au dus pe apa sâmbetei. Am încercat să mă consolez: în fond, lirismul n-ar fi decât o ipocrizie fiindcă pisicile sunt orice, numai temperamente lirice, nu. Dimpotrivă chiar, sunt nişte fiinţe foarte pragmatice, iar în cazul în care se simt neglijate, ştiu cum să-ţi recâştige atenţia transformându-se în adevăraţi torţionari. Acum încerc să-i explic Angelinei această nouă teorie şi dilema etică pe care o implică ea: cum poţi să scrii despre pisicile tale fără ca ele să se simtă neglijate? Angelina mă priveşte fix cu ochii ei mari, verzi, nedumeriţi şi vag flegmatici. Dacă n-aş
cunoaşte-o aş putea crede că mă ascultă sincer interesată.
Dar m-aş înşela. Îşi caută, de fapt, un nou punct de atac, undeva în vârful nasului meu.
177
ALINA PAVELESCU
Şi dacă tot mi-a trecut puseul de lirism, acum nu-mi mai trebuie decât un pretext ca să mă ridic de pe scaun.
L-am găsit: Teal'c, veterana familiei, şi-a ocupat locul ştiut, în baie, semn că e vremea să mă transform din scriitoare fără succes în chelneriţă stilată şi să execut cu graţie o servire competentă de pateuţ gourmet. După şaisprezece ani de viaţă şi aproape tot atâţia petrecuţi în casa noastră, răsfăţul e, pentru Teal'c, un bun câştigat. Îmi amintesc perfect ziua în care bărbatul meu a adunat-o din faţa blocului. ,,E neagră şi şchioapă, mi-a spus, n-o ia nimeni dacă
