informaţii despre sănătatea mentală într-o manieră utilă şi plină 231
de respect.
Un al doilea factor, date fiind circumstanţele neobişnuite, este efectul posibil al terapiei asupra pacientului. Unele intervenţii de tip talk-show sunt destul de prost concepute. La un moment dat, un asemenea program i-a oferit unei femei o sumă de bani suficientă pentru plata a zece şedinţe de terapie dar, dată fiind gravitatea problemelor sale, pacienta respectivă avea nevoie de terapie pe termen mult mai lung, precum şi de tratament medicamentos şi probabil chiar şi de un asistent social, care să o ajute să gestioneze probleme cu etiologie multiplă. În acel caz, oferta postului de televiziune fusese în mod clar inadecvată.
Gazdele programului aveau invitaţi cu situaţii de viaţă dramatice, precum un pacient cu probleme grave de stocare în exces a hranei. În asemenea situaţii este rezonabilă întrebarea dacă
atenţia acordată problemei pacientului nu ar fi putut fi dăunătoare pentru acesta. Nu cumva apariţia în spectacolul de televiziune i-ar consolida pacientului identitatea de persoană bolnavă?
Cerinţa ca pacientul să apară în program de mai multe ori pentru a vorbi despre tratament ridică şi alte întrebări importante. Va înţelege pacientul pierderea de intimitate pe care o implică aceste apariţii? Apariţia repetată la televizor nu va crea presiuni suplimentare care ar putea dăuna progresului terapeutic pe care pacientul l-ar fi putut face în condiţii diferite?
Un al treilea factor ce trebuie analizat este competenţa terapeutei atât de a conduce terapia, cât şi de a apărea la televizor.
Într-o altă situaţie, despre care avem unele informaţii, un psiholog care fusese solicitat să trateze o „pacientă de televiziune"
avea competenţă în tratarea TOC prezentase în trecut mai multe articole la diferite conferinţe naţionale şi participase la acţiunile Dileme etice în psihoterapie■ Consimţământul informat
