(Pentru mai multe despre acest subiect, a se vedea Kaslow, 235
Patterson şi Gottlieb, 2011.) Din punct de vedere legal, să îţi veri-fici pacienţii pe internet are aceeaşi valoare cu a-i vedea mergând pe stradă; până la urmă, informaţiile de pe internet sunt publice.
Dar faptul că acest lucru nu este ilegal nu înseamnă că este indicat şi din punct de vedere etic sau clinic. Principiul general al respectării intimităţii pacientului sugerează ca psihologii să nu caute informaţii suplimentare fără consimţământul pacientului, cu excepţia unor circumstanţe extraordinare. Informaţiile de tipul celor care pot fi găsite pe internet nu erau necesare pentru psihoterapie înaintea erei internetului şi niciun studiu de cercetare nu sugerează faptul că utilizarea acestora acum ar creşte în vreun fel eficienţa tratamentului. Astfel, este greu de susţinut ideea că verificarea pe Google a pacienţilor fără consimţământul lor le-ar putea promova în vreun fel starea de bine. Mai mult, nu există garanţii că informaţiile găsite pe internet sunt corecte, reprezentative sau actuale. Ca urmare, intervenţiile bazate pe asemenea informaţii riscă să producă daune inutile.
Atunci când psihologii folosesc informaţiile obţinute de pe internet ca bază pentru planurile de tratament sau pentru conceptualizarea cazurilor, se ridică o întrebare cu privire la măsura în care pacienţii au fost informaţi şi implicaţi în determinarea naturii obiectivelor tratamentului lor. În plus, un psiholog al cărui plan de tratament depinde de informaţii obţinute fără
consimţământul pacientului ar trebui să consemneze această
informaţie şi sursa ei în fişa de tratament a pacientului. În consecinţă, pacienţii care au acces la fişele lor se vor putea simţi trădaţi când vor vedea un plan de tratament bazat pe informaţii pe care ei deciseseră să nu le împărtăşească psihologului şi care ar putea fi, în plus, chiar incorecte.
Dileme etice in psihoterapie■ Consimţământul informat
