236
Pe de altă parte, să ne imaginăm sihlaţiile neobişnuite în care încercarea de a obţine informaţii despre un pacient din mediul virhlal poate fi benefică. De exemplu, am aflat despre o sihlaţie în care psihologul se temea foarte tare pentru starea de bine a unui pacient suicidar şi, fără consimţământul pacientului, s-a uitat la postările aceshtia din reţelele sociale pentru a înţelege mai bine gradul de risc pe care îl prezenta pacientul. Găsind acolo informaţii încă şi mai îngrijorătoare, el a decis să intervină
mai ferm pentru a-şi proteja pacienhtl.
O politică de căutare pe internet a pacienţilor ca parte a rutinei de lucru şi înmod repetat poate fi considerată, din punchtl de vedere al manierei generale în care psihologul abordează utilizarea internetului, ca fiind în concordanţă cu principiile etice generale. De exemplu, Tao (2014) observa că cei mai mulţi dintre adulţii tineri folosesc reţelele sociale virhlale în mod extensiv.
Ea discuta despre modul în care psihologii ar trebui să ia în considerare utilizarea acestei surse de informaţii pentru a înţelege gradul de conectare al pacienţilor lor. De asemenea, ea a urmărit efectul mediilor de comunicare virtuale asupra stării psihologice de bine a pacienţior, punându-şi întrebarea dacă acest aspect ar trebui abordat în terapie.
Verificarea pacienţilor pe internet poate fi considerată un gest firesc pentru psihologi, întrucât utilizarea reţelelor sociale virhtale poate fi o temă de cercetare în sine şi poate chiar una de intervenţie terapeutică. În acelaşi timp, psihologii trebuie să îşi pună permanent întrebarea dacă verificarea neautorizată a pacienţilor lor nu încalcă standardele specifice ale profesiei de psiholog, cum ar fi cel al principiul autonomiei pacientului, care printre alte lucruri înseamnă că pacienţii dezvăluie informaţii private în propriul lor ritm, cel al primarului stării de bine, în SAMUEL J. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
sensul că pacienţii pot afla despre verificările pe internet şi le 237
pot percepe ca pe nişte gesturi de încălcare a încrederii sau psihoterapeuţii se pot „lenevi" în ceea ce priveşte realizarea unei evaluări iniţiale amănunţite, gândindu-se că ar putea oricând să
găsească informaţiile de care au nevoie căutându-le pe internet, sau principiul dreptăţii, în sensul în care psihologii pot alege să-i verifice pe unii dintre pacienţi (sau anumite tipuri de pacienţi), dar nu şi pe alţii.
O terapie are cea mai mare eficienţă atunci când psihologii creează o atmosferă de încredere, astfel încât pacienţii să se simtă
liberi să le dezvăluie ei înşişi informaţii personale. Psihologii care doresc să utilizeze internetul pentru a afla lucruri despre pacienţii lor ar putea, de exemplu, să aplice principiul respectării autonomiei prin includerea unor asemenea informaţii în procedura de obţinere a consimţământului informat şi printr-o conversaţie cu pacienţii lor în care să discute riscurile şi beneficiile accesării pe această cale a unor informaţii cu privire la aceştia.
Astfel, pacienţii pot decide ei înşişi ce tipuri de informaţii pot căuta terapeuţii şi în ce scop. Planul de tratament şi fişa de tratament vor reflecta acest acord, precum şi relevanţa informaţiilor obţinute în acest mod.
