296
acceptabilă) eşuează, considerăm că este potrivit să permitem prevalenţa unui principiu etic general, cum ar fi primatul stării de bine, asupra respectului faţă de valorile culturale prezentate de părinţi. În asemenea cazuri, poate fi necesar ca psihologul să
fie mai direct în abordarea părinţilor copilului, aducându-le la cunoştinţă conţinutul prevederilor legale în vigoare şi obligaţia psihologului de a informa autorităţile competente în anumite circumstanţe. Această abordare poate fi neplăcută, dar nu întotdeauna a face lucrul corect ne face şi să ne simţim bine.
Pacienţi cu principii morale diferite
Aşa cum am descris în Capitolele 2 şi 8, psihologii pot - şi adeseori trebuie - să intervină atunci când pacienţii fac sau ameninţă să facă lucruri care pot vătăma alte persoane, cum ar fi abuzarea copiilor sau atacarea cuiva. În asemenea cazuri, obligaţiile psihologilor de a respecta autonomia pacienţilor lor în luarea propriilor decizii nu pot prevala asupra binelui social general şi/sau obligaţiilor lor legale şi morale de a proteja persoane terţe identificabile. În mod similar, psihologii trebuie să intervină, cu asertivitate dacă este necesar, atunci când un pacient exprimă o ameninţare serioasă şi credibilă de a-şi face rău sieşi (primatul stării de bine prevalează asupra respectului faţă de autonomia pacientului).
Dar cum pot psihologii să răspundă atunci când pacienţii se angajează în comportamente care par chestionabile din punct de vedere moral, chiar dacă nu par să dăuneze niciunei a treia persoane sau lor înşişi? Uneori, psihologii pot întâlni pacienţi care nu sunt mulţumiţi de comportamentul lor sau care au pulsiuni nedorite, despre care psihologul crede că sunt normale, SAMUEL J. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
