în culturile occidentale, asemenea bonificaţii nu erau necesare şi 291
că puteau fi considerate chiar lipsite de etică. Dar nu reuşise să
îl convingă pe pacient.
Reflectând asupra acestei situaţii, psihologul a apelat la o consultaţie cu un psiholog ruso-american care fusese născut şi educat în fosta Uniune Sovietică. În această ţară corupţia şi mita erau obişnuinţe în acea perioadă, iar oamenii presupuneau în general că ar fi primit servicii de proastă calitate sau sub standarde dacă nu „ungeau" palmele funcţionarilor guvernamentali, furnizorilor sau specialiştilor care le furnizau orice fel de servicii.
Pacientul nu făcea altceva decât ceea ce era adecvat şi de aşteptat în cultura sa de provenienţă.
Într-un asemenea caz, trebuia psihologul să returneze banii pacientului? În unele culturi, dăruirea de mici atenţii este un ritual anticipat în relaţiile sociale şi ar fi putut fi adecvată o mai mare flexibilitate în acceptarea acestor atenţii. Un aspect pe care este bine să-l analizăm în luarea deciziei de a accepta sau nu un cadou se referă la momentul în care acesta este oferit. De exemplu, acceptarea unui cadou la finalul unei terapii ca expresie a aprecierii este un gest foarte diferit de primirea unui cadou la începutul terapiei, când pacienţii se aşteaptă să poată influenţa astfel natura relaţiei lor terapeutice. Alte aspecte se referă la valoarea cadoului, la diagnosticul pacientului şi semnificaţia cadoului respectiv (Knox, 2008).
. În mod ideal, psihologii ar putea lucra cu pacientul, ar putea explica obiceiurile americane cu privire la gestionarea bonifica
ţiilor şi astfel ar rezolva problema. Din nefericire, nu toate dilemele de acest fel se termină cu bine. În această situaţie, în ciuda tuturor eforturilor sale, psihologul nu a reuşit să-l convingă pe pacient să nu-i mai ofere favoruri băneşti. Psihologul Dileme etice în psihoterapie ■ justiţia socială
292
credea că orice insistenţă din partea sa de a returna banii pacientului ar fi putut dăuna (ar fi încălcat principiul evitării daunelor şi Articolul 3.04 al APA). Se temea că pacientul s-ar fi simţit nerespectat şi jignit. Problema psihologului era agravată
de relaţia culturală confuză pe terna dăruirii de atenţii în această
situaţie. Darul fusese acordat cu intenţia de a mitui, mai mult decât ca expresie a aprecierii. Până la urmă, psihologul a decis că putea echilibra cel mai bine principiile primatului stării de bine şi evitării daunelor donând acei bani organizaţiei care plătise tratamentul pacientului, şi chiar fără a-l informa pe pacient despre destinaţia banilor şi nici organizaţia cu privire la sursa acestora.
În interacţiunile cotidiene există o tendinţă naturală de a face inferenţe cu privire la persoane (şi pacienţi) sub influenţa factorilor demografici, biografici sau culturali. Totuşi, psihologii nu trebuie să presupună că pacienţii lor sunt îndreptăţiţi să pună în practică tot felul de obiceiuri sau să îşi menţină anumite sisteme de credinţe doar din cauza moştenirii lor etnice, religioase, rasiale, a statutului socioeconomic sau a altor factori. Mai mult, culturile sunt rareori rigide şi monolitice; deci, psihologii pot avea adeseori un anumit grad de libertate etică în anumite zone (Knapp şi VandeCreek, 2007).
Psihologii care se străduiesc să devină competenţi cultural au adeseori resurse disponibile ( de exemplu, oportunităţi de a se consulta cu colegi specialişti) care să îi ajute să rezolve dilemele cu care se confruntă. De asemenea, ei pot fi buni ascultători şi pot fi capabili să discute cu pacienţii lor şi să genereze soluţii care să pună în acord preocupările şi perspectivele ambelor părţi. De exemplu, dacă au suficiente cunoştinţe despre cultura pacienţilor lor, psihologii pot iniţia cu mai multă încredere, arătându-se curioşi şi respectuoşi, discuţii prin care să ceară
SAMUEL J. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
