să folosească psihoterapiile ca mijloace de schimbare a credinţelor şi comportamentelor „imorale" ale altora atunci când acele credinţe nu sunt relevante pentru terapie.
Psihoterapia nonjudicativă nu înseamnă că psihologii trebuie să accepte orice spun pacienţii. Ei ar putea, şi trebuie, să angajeze în mod activ pacienţii în discuţii cu privire la credinţele lor şi la implicaţiile acelor credinţe asupra stării lor de bine pe termen lung. De exemplu, o pacientă poate ţ1.răta atât de mult respect faţă
de partener în relaţia sa maritală, încât această atitudine să contribuie la o depresie majoră şi să conducă la comportamente autodefensive. Dată fiind severitatea vătămării, psihologul ei poate pune sub semnul întrebării acele părţi din credinţele ei cu privire la căsnicie care susţin această tulburare emoţională. Procesul efectiv de chestionare a credinţelor poate fi nuanţat însă şi implică manifestarea grijii şi compasiunii faţă de pacientă, SAMUEL ]. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
respectând viziunea pacientei asupra lumii şi onestitatea faţă de 299
noi înşine, recunoscând ale cui nevoi sunt împlinite.
Desigur, este legitimă cererea psihologilor ca pacienţii să îşi exploreze şi să reanalizeze alegerile lor majore de viaţă. Dacă o pacientă declară că vrea să-şi schimbe orientarea sexuală, atunci este în întregime legitim (şi într-adevăr dezirabil) să discute în terapie care sunt priorităţile ei, obiectivele, alternativele şi valorile morale. Psihologii conştiincioşi se vor informa cu privire la cercetările ştiinţifice privitoare la terapia de reorientare (dovezile privind eficienţa ei sunt slabe, iar ceea ce se povesteşte despre această metodă indică faptul că poate fi chiar dăunătoare; APA, 2009). Implicarea propriilor judecăţi în menţinerea unui echilibru între susţinerea şi contrazicerea pacienţilor poate fi o manevră
delicată - unii pot spune că este chiar murdară. De exemplu, psihologii care le cer pacienţilor să îşi exploreze natura rolurilor lor în cadrul unei căsnicii trebuie să fie conştienţi de propriile motivaţii din spatele acestei cereri; există riscul ca psihologii să
se lase conduşi de propriile lor judecăţi morale în evaluarea impactului dăunător al credinţelor pacienţilor lor. Aceşti psihologi ar trebui să se întrebe dacă şi-ar consuma tot atâta timp şi energie pentru a „ajuta" şi alţi pacienţi, ale căror opţiuni sunt mai concordate cu propriul lor sistem de credinţe. ,,Hai să analizăm această decizie. Ce credeţi dumneavoastră despre ea?" este o întrebare pe care psihologii ar putea fi mai înclinaţi să o adreseze atunci când tendinţele pacientului diferă de preferinţele lor proprii. Este de asemenea o întrebare pe care psihologii pot fi nevoiţi să şi-o adreseze propriei persoane. Scopul acestor întrebări şi discuţii însă trebuie să fie întotdeauna ajutorul dat pacienţilor în evaluarea situaţiilor proprii de viaţă şi stabilirea a ceea ce doresc ei să facă, aşa cum ar face dacă nu ar fi pacienţi, Dileme etice în psihoterapie■ Justiţia socială
