prozelitismul sau discutarea textelor biblice, ceea ce îi face să fie 303
mai înclinaţi să accentueze aspectele religioase în cadrul terapiei.
Amândouă tendinţele pot fi integrate atâta timp cât accentul terapeutic este pus pe nevoile pacientului, aspect inerent al culturii psihologiei şi psihoterapiei.
Într-o manieră similară cu aceea recomandată pentru pacienţii diferiţi cultural, psihologii trebuie să îşi asculte cu mai multă atenţie pacienţii care prezintă diferenţe de religie, să
identifice conflictele care apar, să analizeze alternativele pe care le pot accepta ambele părţi şi să valorizeze unicitatea experienţelor pacienţilor lor, acceptând în acelaşi timp faptul că şi credinţele religioase, la fel ca orice alte credinţe, pot fi multifaţetate, multideterminate, nuanţate şi fluide. Psihologii care se străduie să capete o anumită sensibilitate religioasă sau spirituală îşi pot angaja pacienţii într-un dialog respectuos (ascultare şi vorbire) cu o mai mare încredere în ei înşişi, întrucât ar fi suficient de competenţi ca nivel de cunoştinţe despre religie pentru a putea pune întrebări cu privire la factorii ce ar putea influenţa comportamentul pacienţilor sau tocmai pentru că ei sunt conştienţi că ştiu doar atât cât să-şi admită ignoranţa şi să adopte o atitudine de curiozitate şi respect faţă de pacient.
Psihologii care nu sunt familiarizaţi cu o anumită religie pot supraestima măsura în care o anumită credinţă sau practică
reprezintă psihopatologie. În asemenea cazuri, psihologii ar putea supradiagnostica boli mentale pe baza clasificării drept simptome a unor credinţe care pentru un anumit grup religios sunt benigne sau normative. Psihologii care se străduiesc să
devină mai respectuoşi, mai curioşi şi mai competenţi din punct de vedere religios sunt mai puţin înclinaţi să facă asemenea erori (Vieten şi alţii, 2013).
Dileme eticein psihoterapie■ Justiţia socială
