Wells ar fi vrut să-l revadă pe Crane pe 21, dar aceea era ziua în care grupul urma să părăsească Anglia, iar Cora i-a scris pe 20 că „Infirmierele sunt de părere că e mai bine ca Stephen să nu primească pe nimeni înainte de plecare. E mai bine pentru el ca mâine să stea singur, în liniște, așa că am să te rog, cu părere de rău, să nu vii“. Dar călătoria s-a amânat o dată și încă o dată, permițându-i lui Conrad să-i mai facă o vizită pe 23, cu o zi înainte să reușească, în sfârșit, să plece. A fost o pură întâmplare, dar pare nimerit că el a fost ultimul dintre prietenii lui Crane care l-a văzut în viață.
După nouăsprezece ani, avea să scrie:
L-am văzut pe Stephen Crane la câteva zile după sosirea lui la Londra. L-am revăzut pentru ultima oară în ultima sa zi în Anglia. La Dover, într-un hotel mare, într-o cameră cu o fereastră imensă care dădea spre mare. Era foarte bolnav, iar doamna Crane îl ducea undeva în Germania, dar dintr-o singură privire aruncată chipului său pierit am înțeles că e o speranță cu totul și cu totul zadarnică. Ultimele cuvinte pe care mi le-a șoptit au fost: „Sunt obosit. Să le transmiți copilului și soției tale dragostea mea.“ Când m-am oprit la ușă ca să-l mai privesc o dată, am observat că-și răsucise capul pe pernă și privea melancolic pe fereastră la pânzele unui cuter care se zărea plutind domol ca o umbră întunecată pe fundalul cenușiu al cerului.
Jessie Conrad oferă ceva mai multe detalii despre evenimentele din acea ultimă zi în articolul ei din 1926:
Conrad mi-a spus apoi că a stat de vorbă cu muribundul, care n-a putut să-i răspundă decât prin semne și câteva cuvinte gâfâite, rostite aproape în șoaptă. Acea ultimă imagine a lui Stephen întins pe pat, cu ochii lui minunați ațintiți asupra navelor care se vedeau pe fereastra deschisă, vocea lui pierită și targa pe care a pornit în călătoria sa de pe urmă s-au întipărit adânc în mintea soțului meu. Țin minte ce mi-a spus când ne-am reîntâlnit la hotel […] „S-a terminat, Jess. Știe și el că totul e zadarnic. A acceptat doar ca să-i facă pe plac Corei, pentru că ar fi preferat să moară acasă!“
Traversarea spre Calais pe 24, apoi un popas de două sau trei zile la un hotel din Basel, iar pe 28, mai departe spre Badenweiler, lângă Pădurea Neagră, destinaţia finală a călătoriei lor zadarnice, epuizante și costisitoare spre nicăieri. S-au mutat într-o casă mare de pe Luisenstrasse numărul 44, zisă și Vila Eberhardt după numele proprietarului ei. Doctorul care a preluat cazul se numea Albert Fraenkel. Cum n-avea altceva de făcut înainte să moară, Crane și-a făcut de lucru în orele pustii dictându-i pasaje răzlețe și episoade incomplete din O’Ruddy Corei, care era și ea tot mai dărâmată. Cinci zile de nimic, apoi iar nimic până când, pe 3 iunie, Cora i-a scris lui Frewen două scrisori, una scurtă despre căutarea unor investitori pentru filtrul ei pentru bidoane și alta mai lungă, care se încheie astfel: „E îngrozitor că trebuie să-mi pun așa problema, să scriu că nu știu ce să fac dacă Dumnezeu mi-l ia pe soțul meu. Ce-o să mă fac? Nu mai pot scrie despre asta.“
Scrisoarea începe cu recunoașterea întârziată, sfâșietoare că Dumnezeu chiar îi va lua soțul, după care sare haotic de la iritarea doctorului față de diagnosticul britanicilor la găsirea unei persoane care să termine romanul neterminat și la toate cheltuielile cu cazarea, mâncarea, îngrijirile medicale și spălatul rufelor, din moment ce „uneori, așternuturile domnului Crane sunt schimbate de trei ori pe zi“: „Nu am decât vești triste să vă dau. Se pare că șansele să se vindece sunt mici. Febra pare a fi fără de leac. Asta nu doar din cauza plămânului, ci sunt urmările febrei galbene și ale febrei cubaneze.“ Mai târziu adaugă: „Mintea soțului meu nu se odihnește niciodată. Retrăiește totul în vise și vorbește tare întruna. E de-a dreptul cumplit să-l aud cum încearcă să facă schimb de locuri în «barca de salvare»! Ieri era să-mi pierd mințile, iar infirmiera mi-a dat un medicament care m-a ajutat să dorm câteva ore, așa că azi sunt din nou revigorată. El se frământă din cauza datoriilor noastre și pentru că nu ne permitem să trăim aici. Așa că ieri i-am spus că am 300 de lire bani gheață, iar de atunci e mulțumit. Cred că de fapt e îngrijorat pentru viitorul meu. Așa că fac tot posibilul ca să-i liniștesc biata minte obosită.“
…nu știu ce să fac dacă Dumnezeu mi-l ia pe soțul meu. Ce-o să mă fac?
La un moment dat, pe 4 iunie, Crane a avut o ultimă clipă de luciditate și i-a șoptit Corei: „Plec de aici domol, cu gânduri bune, ferm, hotărât, invincibil“. Când ea a ieșit din cameră, el s-a descompus într-o obscuritate de durere și delir semiconștient. Doctorul i-a injectat morfină, iar a doua zi la trei dimineața era deja mort.
Povestea se termină cu aceste notițe îndurerate și incoerente luate în grabă de Cora cândva pe 5 iunie:
Scrie-i d. Skinner de morfină…
„Aia l-a îndepărtat.“
„Tu poți să le opreşti, ea nu.“
„Cârpaci amărât, o să-i spun lui Skinner cum a fost în Bali și m-a furat…“
Către infirmieră: „Știai că d. Bruce nici n-a auzit de el?“ A venit doctorul.
4 iunie ora 20 — i-a făcut injecție cu morfină — s-a dus drept la inimă, am văzut contracțiile musculare A văzut și dr., a încercat să-i injecteze camfor ca să-i resusciteze inima. A doua zi dr. a zis: „Mă veți putea ierta?“ Ce-o fi vrut să spună? nici nu îndrăznesc să mă gândesc.
Apoi acest urlet al lui Henry James de pe 7 iunie, când a aflat vestea morții lui Crane: „Ce sfârșit brutal și absurd — ce catastrofă totală, de neiertat! Pentru mine avea atâta potențial și forță!“
6
Îmbălsămat în Freiburg, apoi transportat cu trenul, vaporul și un alt tren până la Londra, trupul neînsuflețit a fost dus la o casă funerară de pe Baker Street, numărul 82, aproape vizavi de numărul 221b, adresa inexistentă la care locuiește şi lucrează detectivul fictiv Sherlock Holmes. Bărbatul care l-a inventat, Arthur Conan Doyle, care-l cunoscuse și admirase pe Crane, i-a spus unui jurnalist că dintre toți scriitorii americani noi, tânărul său prieten era singurul cu „o tușă de geniu“. În zilele și săptămânile următoare, zeci de scriitori de pe ambele maluri ale Atlanticului au ținut să comenteze la rândul lor. Datorită celebrității sale și pentru că părăsise „planeta albastră“ mult mai devreme decât ar fi fost de așteptat, moartea lui a ținut prima pagină în toate micile și marile orașe din America și Marea Britanie. A avut parte de necrologuri generoase, neutre și ostile (New York Tribune l-a atacat iar), dar toate au fost publicate la loc de cinste, cu titluri de-o șchioapă. Au urmat articolele scrise de prieteni și colegi, începând cu „Moartea lui Stephen Crane — o mare nenorocire pentru noi toți“ de Edward Marshall, publicat pe 10 iunie, urmat în lunile următoare de evaluări critice ale operei sale, cel mai valoros fiind eseul lui Wells, care i-a cerut iertare Corei că nu-l lăsase inima să vină la casa funerară să vadă trupul neînsuflețit al lui Crane. „Aceste lucruri […] mă aruncă de-a dreptul în hău“, i-a scris el. „Acea întâlnire mi-ar fi adus prea puțină alinare și prea multă suferință și am păstrat atât de vie în minte imaginea cu el liniștit și tihnit în fața ferestrei deschise spre mare, încât n-aș vrea s-o tulbur și s-o slăbesc privind ceva ce nu mai este el.“
Alți prieteni n-au fost la fel de sensibili și timp de aproape o săptămână s-au perindat ca să-l vadă pentru ultima oară pe Crane, al cărui chip mort era vizibil printr-o ferestruică tăiată în capacul sicriului. Printre cei care au venit s-au numărat Joseph și Jessie Conrad și Curtis Brown. Biroul de pompe funebre era mic și bătător la ochi, își amintește Brown, iar când femeia care se ocupa de el a înțeles în sfârșit de ce venise, s-a luminat și i-a spus: „Afară, sub arcadă.“
Am ieșit și am traversat galeria vecină până într-o curte mare și pătrată care dădea spre grajduri, înconjurată din trei părți de boxe acoperite și cu niște căruțe strânse în mijloc. În două sau trei boxe erau cai; dar restul erau goale, în afară de una singură, în care se afla un postament pe care stătea un sicriu, cu fața vechiului meu prieten vizibilă prin sticlă. Părea să fi suferit crunt. Nu mai era nimeni în jur. Am rămas o vreme acolo, gândindu-mă la plimbările noastre împreună; apoi am plecat agale, cu inima grea.
Monumentul familiei Crane din cimitirul Evergreen, Hillside, New Jersey. Numele
și datele părinților lui Crane sunt pe fața pietrei funerare.
Crane și fratele său Townley sunt comemorați pe una dintre laturi, iar pe cealaltă parte
sunt alți trei frați: George, Wilbur și Mary Helen (FOTOGRAFIE DE SPENCER OSTRANDER)
Oricât de sumbră trebuie să fi fost atmosfera casei mortuare londoneze, cu sicriul lui Crane azvârlit undeva în curte, într-o boxă goală dintr-un grajd, înmormântarea americană a fost și mai și. Crane îi spusese Corei că-și dorea să fie îngropat lângă părinții săi, la locul de veci al familiei, în cimitirul Evergreen din Hillside, New Jersey și, în timp ce William organiza ceremonia la o biserică din sudul Manhattanului, pe 17 iunie, Cora a părăsit Anglia cu rămășițele soțului ei, cu nepoata soțului ei, Helen, cu Sponge și încă un câine de la Brede pe nume Powder Puff. Au sosit la New York pe 27, în toiul unui val de căldură prematur, iar a doua zi dimineață s-au dus la înmormântare. Townley se ofilea la Azilul pentru Boli Psihice Cronice Binghamton, dar toți ceilalți frați și surori ai lui Crane au fost prezenți — Wilbur, Edmund, Mary Helen, George și William —, ca și ceilalți membri ai familiei Crane. Sicriul a fost purtat, printre alții, de Ripley Hitchcock, Willis Brooks Hawkins și John Kendrick Bangs de la Harper’s, dar n-au fost prezenți nici Howells, nici Bacheller, nici Linson, nici Senger, niciunul dintre „indienii“ din clădirea Ligii Studenților la Arte, niciunul dintre camarazii de tinerețe ai lui Crane. Pentru a prezida adunarea și a ține slujba, William l-a ales pe reverendul James M. Buckley din Newark, redactor-șef la Christian Advocate, care fusese pe vremuri prieten cu reverendul Crane, un fanfaron ipocrit care știa prea puține sau mai nimic despre cine fusese Stephen Crane. A vorbit îndelung și solemn despre credința înfocată a tatălui și a bunicului matern al lui Crane, a deplâns tragedia de a muri pe pământ străin și l-a comparat pe răposatul autor cu Shelley, „un meteorit ce strălucește orbitor pe cer, apoi se stinge“. Şi-a încheiat discursul apoteotic criticând opera de tinerețe a lui Crane pentru excesul de „cuvinte colorate“, chiar dacă în ultima vreme parcă se pocăise și scrisese texte mai puțin contestabile.
Placa de la mormântul lui Crane din cimitirul Evergreen, Hillside, New Jersey.
Inscripția este: „Stephen Crane — Autor — 1871-1900“ (FOTOGRAFIE DE SPENCER OSTRANDER)
Diferiți jurnaliști au primit misiunea de a relata despre eveniment, printre care și Wallace Stevens, care avea douăzeci de ani, era proaspăt absolvent de Harvard și lucra temporar ca jurnalist înainte de a urma studii de drept. Cu doar opt ani mai tânăr decât Crane, viitorul prinț al poeziei americane din secolul XX s-a întors în acea după-amiază în apartamentul său din Greenwich Village și și-a notat în jurnal:
Azi-dimineață am fost la înmormântarea lui Stephen Crane la Central Metropolitan Temple de pe Seventh Avenue, lângă Fourteenth Street. E o biserică mică și era plină cam o treime. În general cu oameni din clasele de jos, care păreau să fi intrat acolo ca să aibă ceva de făcut. Erau o mână de bărbați și femei care păreau a fi din lumea literară, dar arătau jalnic, drojdia societății. L-am recunoscut pe John Kendrick Bangs. Toată povestea a fost îngrozitoare. Rugăciunile au fost de mântuială, corul a fost și mai rău de atât, cu excepția imnului „Nearer My God to Thee“, singurul imn potrivit pentru înmormântări pe care l-am auzit vreodată. Discursul a fost absurd. Individul mi s-a părut caraghios de la început și până la sfârșit. A vorbit despre Gladstone + Goethe. Apoi — pe ideea de moarte prematură — l-a târât în discuție pe Shelley; iar apropo de opera răposatului, s-a referit la Hawthorne. Într-un final a ajuns la Judecata de Apoi — și totul cu cele mai delicate, mai suave și mai lunecoase gesturi —, când pământul și marea vor înapoia morții. Câteva dintre figurile care se vor arăta în acea zi mi-au scăpărat prin minte — iar bietul Crane arăta ridicol printre ele. Dar a trăit o viață curajoasă, ambițioasă, de trudă. Cu siguranță merita ceva mai bun decât această slujbă absolut banală, găunoasă și stupidă de la care tocmai m-am întors. În timp ce dricul huruia pe strada pietruită în arșița soarelui, fără ca cineva să-l bage în seamă, urmat la o oarecare depărtare de doar patru sau cinci trăsuri, mi-am dat seama de un lucru pe care-l intuisem vag și înainte: eroii au puțini adoratori.
De aceea sunt puţini eroi.
***
Cora și-a petrecut următoarele trei săptămâni în America, în principal în gazdă la noile ei rude din Port Jervis și împrejurimi, făcând plimbări și povestind cu micile ei nepoate, care au îndrăgit-o așa cum o îndrăgeau toți copiii, înțelegându-se aparent de minune cu Edmund, care i-a oferit albume vechi cu tăieturi din ziare ale fratelui său, dar nu la fel de bine cu noile ei cumnate (pe care probabil că le deruta), și străduindu-se să lege relații cordiale cu William. Era esențial să se înțeleagă cu el, din moment ce amândoi urmau să se ocupe de testamentul întocmit de Crane împreună cu avocatul Plant la sfârșitul lui aprilie, în care William era numit executorul său american, iar Cora („draga mea soție Cora Howorth Crane“) era beneficiara tuturor veniturilor sale literare, prezente și viitoare. Ea avea deci unele pretenții financiare și, cum Răni în Ploaie, Povestiri din Whilomville și „Mari bătălii ale lumii“ erau toate la un pas de publicare, asta pe lângă drepturile de autor de la cărți mai vechi, care continuau să vină cu țârâita, avea toate motivele să stea liniștită în viitorul apropiat. Dar William era prea abil pentru ea și, încetul cu încetul, printr-o serie de mașinațiuni legale, a lăsat-o pe dinafară. Fratele său mai mic îi rămăsese dator, s-a justificat el. Toate acele împrumuturi pe care i le acordase de-a lungul anilor nu fuseseră returnate, iar de când Cora îi preluase obligaţiile, toate sumele obținute din drepturi de autor aveau să-i revină lui, nu ei — până la stingerea totală a datoriilor, ceea ce, desigur, n-avea să se întâmple niciodată. Totul legal și pe față, dar după orice standarde etice, morale sau ale reverendului Buckley, absolut dezgustător.
Asta amintește de vechea fabulă a lui Esop despre furnică și greier. Furnica (William) trudește din greu toată vara ca să se pregătească de iarnă, în timp ce greierul (Crane) țopăie și cântă toată vara, fără să se gândească la viitor. Vine iarna, iar când greierul se înființează dârdâind și lihnit de foame la ușa furnicii și-i cere de mâncare, furnica îi spune s-avem pardon, amice, de ce ți-aș da ceva? Toată vara te-ai ținut numai de distracții stupide, în timp ce eu munceam aici de mă speteam, iar acum te aștepți să plătesc eu pentru greșelile tale? Îmi pare rău, dar nu-i corect și n-o să fac asta. Așa că-i trântește ușa-n nas greierului și-l lasă să moară în frig.
William, care pe vremuri își riscase viața pentru a salva un negru de la a fi linșat, se transformase în Uriah Heep. Poate că sună dur, dar ce altceva să spui despre un om care a publicat o singură carte (în 1910) cu titlul A Scientific Currency120?
***
Cora s-a întors în Anglia, învârtindu-se fără rost aproape un an, străduindu-se să se afirme ca scriitoare freelance. În ciuda ajutorului și încurajărilor primite de la soții Frewen și de la Curtis Brown, rezultatele au fost jalnice. Stokes nu era dispus să-i plătească un avans pentru proiectul biografiei lui Crane și, deși a reușit să termine și să vândă una sau două dintre povestirile neterminate ale lui S.C., plus câteva texte scurte proprii, în cele din urmă s-a lăsat păgubașă și s-a întors în America. O vreme s-a aciuat în provincie, în Kentucky, în casa unei femei pe nume Lyda Brotherton, o rudă îndepărtată a lui Kate Lyon, dar cum banii îi erau pe sfârșite, iar în față nu se vedea decât un zid, a plecat din Kentucky, a făcut un salt în trecut și s-a întors la viața pe care o dusese pe când își spunea Cora Taylor.
„Cea mai puțin plicticoasă parteneră a unui scriitor din toată istoria literaturii americane“, cum a descris-o A.J. Liebling în 1961, Cora fusese împreună cu Crane doar trei ani și jumătate, iar după un an de doliu, a trebuit să găsească o cale de a-și continua viața fără el. Poate că întoarcerea la Jacksonville n-a fost cea mai înțeleaptă decizie, dar succesul pe care-l avusese acolo la jumătatea anilor 1890 era singurul lucru cu sens pe care-l făcuse pe cont propriu și cu siguranță era un mod mai bun de a-și petrece viața decât să stea și să se uite la un zid.